S-a născut la 16 noiembrie 1816 în Bistriţa, într-o familie de ţărani greco-catolici. Părinţii poetului erau oameni simpli. Tatăl, Teodor, ţinea în arendă, la Bistriţa, o moară de argăsit scoarţa, care abia asigura existenţa familiei relativ numeroase: soţia şi trei copii. Casa în care locuiau era compusă dintr-o singură chilie ceva mai larga şi o tindă. În anul 1825 e primit ca elev la Şcoala normală săsească din Bistriţa, iar peste câţiva ani trece la liceul piariştilor, din acelaşi oraş, făcându-se remarcat printre elevii cei mai buni. În 1832 vine la Blaj, unde e ajutat de profesorul Nicolae Marin şi unde studiază doi ani filosofia, apoi teologia. Aici îl are ca şi coleg de studenţie, cu câţiva ani mai mare, pe George Bariţ, organizatorul unei echipe teatrale, care dădea spectacole de teatru în limba română. În anul 1838 Mureşanu se stabileşte la Braşov, ca institutor la şcoala română condusă de Bariţiu. Peste doi ani, în 1840, trece ca profesor la gimnaziul românesc, până în anul 1849. În paralel îşi începe colaborarea la gazetele lui Bariţ, „Foaie pentru minte…” şi „Gazeta de Transilvania”, cu poezii şi articole. Poezia sa e din ce în ce mai combativă, mai legată de frământările sociale ale poporului. A fost printre conducătorii revoluţiei din 1848, participând în delegaţia Braşovului la întrunirea de la Blaj din mai 1848. Poemul său „Un răsunet”, scris la Braşov pe melodia anonimă a unui vechi imn religios („Din sânul maicii mele”), a devenit imn revoluţionar – a fost numit de Nicolae Bălcescu „Marseilleza românilor”. Din 1990, el a devenit imnul României. După revoluţia din 1848, Mureşanu a muncit ca traducător la Sibiu, a publicat în revista „Telegraful Român”, operele sale având tentă patriotică şi de protest social. În 1862, poeziile sale au fost adunate într-un volum. Având sănatatea precară a murit la Braşov în anul 1863.
Andrei Mureşanu – DEŞTEAPTĂ-TE ROMÂNE!
(text complet)
„Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,
În care te-adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,
La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani!
Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,
Și că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume
Triumfător în lupte, un nume de Traian!
Înalţă-ţi lata frunte şi caută-n giur de tine,
Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;
Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,
Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!
Priviţi, mărețe umbre, Mihai, Ștefan, Corvine,
Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,
Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,
„Viaţă-n libertate ori moarte!” strigă toţi.
Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate
Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!
Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate,
Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!
O mamă văduvită de la Mihai cel Mare
Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutori,
Şi blastămă cu lacrimi în ochi pe orişicare,
În astfel de pericol s-ar face vânzători!
De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,
Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,
Când patria sau mama, cu inimă duioasă,
Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!
N-ajunse iataganul barbarei semilune,
A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;
Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,
Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!
N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,
Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm ;
Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,
Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!
Români din patru unghiuri, acum ori niciodată
Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!
Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată
Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri!
Preoţi, cu cruce-n frunte! căci oastea e creştină,
Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.
Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost’ pământ!”