Fiind Anul Familiei, am decis să mă pornesc la drum, pe acelaşi teren mişcător al realităţilor cuplului. Bun, bun, dar despre ce?
Am ales iniţial un alt titlu pentru acest articol, dar am avut un moment revelatoriu şi l-am înlocuit cu unul preluat din filmografia hollywoodiană pentru a sublinia o realitate veche de când e lumea: mult prea des, relaţia bărbatului cu femeia este identică cu cea a câinelui cu pisica. Se urmăresc reciproc, se zgârie, fiecare e cel mai important, fiecare e cel mai deştept, se elimină reciproc, se critică, se bârfesc reciproc în cercul de prieteni, cunoscuţi, uneori chiar necunoscuţi, deşi ar trebui să se iubească necondiţionat şi pentru totdeauna, să se ierte, să treacă cu vederea neplăcerile produse, să nu pună la suflet frustrările mai mici sau mai mari, etc. Sper să nu supăr pe nici un iubitor de animale şi nici chiar animalele în cauză, pentru că mult prea des, mai ales la nivel de relaţie de cuplu, bărbatul şi femeia dau dovadă de o lipsă crasă de inteligenţă şi raţiune, coborând la un nivel mult mai scăzut decât cel al bietelor necuvântătoare.
Dacă am analiza majoritatea problemelor cu care ne-am confruntat în viaţa cotidiană, nu are exista nici un dubiu, nici un moment de ezitare pentru a considera acest principiu ca fiind o regulă generală pentru viaţa de cuplu. E frapant, şi în egală măsură frustrant, dar teribil de adevărat.
O idee care m-a stârnit teribil, producând o adevărată furtună la nivel ideatic, a fost cea pe care am citit-o destul de recent (şi să-mi iertaţi scurtimea minţii vis-a-vis de autor şi locul citat), lansată de un preot, care spunea că „relaţia dintre bărbat şi femeie este imposibilă, şi tocmai de aceea Dumnezeu a ridicat căsătoria la rangul de Sacrament, pentru a putea oferi haruri şi daruri şi a face această relaţie să funcţioneze”. Iniţial am zis că e o vorbă în vânt, dar mestecând şi digerând puţin cuvintele spuse, am înţeles că omul are teribil de multă dreptate. Dacă am sta să analizăm toate plângerile pe care doamnele le aduc soţilor şi viceversa, am spune că bărbatul şi femeia nu sunt făcuţi unul pentru celălalt. Şi iar avem o grămadă de material de abordat şi disecat privind acest subiect, doar printr-o simplă analiză a cauzelor, manifestărilor, urmărilor şi posibilelor soluţii pe care să le trecem în revistă.
La baza neînţelegerilor stau o multitudine de cauze, de factori agravanţi, de la diferenţele specifice de natură fizică, psihică, fiziologică, sentimentală (evident neînţelese sau neluate în seamă) dintre bărbat şi femeie, miturile false preluate după ureche, de la colţul blocului, de la o cafea băută cu colegii de serviciu, din presa scrisă de fel si fel de diletanţi care riscă să distrugă familii întregi cu sfaturile lor furate de pe la alţii cu coada ochiului şi îmbogăţite cu propria lor „cultură” şi experienţă covârşitoare în domeniu. Vin apoi o serie de scuze invocate atunci când apar probleme sau se adâncesc cele mai vechi: oboseala, lipsa de pricepere, alte preocupări, alte roluri în familie, alte idealuri şi planuri, etc. Adesea se marşează chiar şi pe lipsa pregătirii în domeniu, problemă mult prea des aruncată pe umerii preoţilor, a părinţilor, a societăţii, sistemului educaţional, etc. Şi să nu uităm nici de principiile greşite cu care fiecare dintre noi porneşte la drumul sinuos, cu multe suişuri şi coborâşuri, al vieţii de cuplu. Le vom vedea pe rând, cu detaliile şi răbdarea de rigoare, urmând ca mai apoi să abordăm manifestările concrete, urmările şi necesarele soluţii la temele prezentate.
Principiile greşite domină relaţia de cuplu, pentru că fiecare dintre cei doi parteneri are un astfel de set de principii.
Fiecare dintre noi s-a visat cu familie, copii, mire sau mireasă, într-o casă la ţară sau în vreun cartier mai răsărit, cu scară interioară sau nu. Fiecare s-a gândit la momente fericite, cresc copiii, stau cu nepoţii în braţe, la gura focului, jucându-mă cu cei mici, particip la jocurile lor, îi învăţ să împletească, să frământe o plăcintă, le transmit din înţelepciunea pe care am adunat-o de-a lungul vieţii. Prea rar ne gândim şi la momentele dificile, la boli, suferinţe, moarte, iar cum aceste elemente sunt cât se poate de concrete şi de reale, vor veni peste noi şi ne vor lua pe nepregătite. Iată un prim principiu eronat al proiectării iluziilor şi idealurilor nerealiste, fără a anticipa viaţa cu suişurile şi coborâşurile ei.
Am crescut alături de părinţi, am văzut cum se manifestau ei, care erau dialogurile (dacă au existat, evident), cum comunicau, cu ce limbaj, cum era munca în echipă. Pentru noi aceste aspecte reprezintă normalitatea vieţii de cuplu, chiar dacă ceea ce am văzut la alţii (şi din păcate imităm) nu este nici pe departe normalitate: tensiuni, muţenie, violenţă verbală sau, Doamne fereşte, fizică, jigniri, plângeri pe la rude şi prieteni, vorbe „dulci”, reciproce, mai ales despre mame, şi aşa mai departe. Iar dacă, din păcate, nu am reuşit să le decantăm şi să le purificăm, intrăm la rândul nostru în căsnicia proprie cu aceste principii şi idei privind „normalitatea”.
Fiecare visează la viitorul partener. Am auzit cu multă admiraţie, despre persoane care din fragedă pruncie s-au rugat pentru viitorul soţ, ca Domnul să-l ocrotească, să-l ferească de păcate şi necazuri. Fiecare ştie cam ce ar vrea de la viaţă, cum să fie celălalt. Am avut şi eu astfel de „avioane” în adolescenţă, visând la o soţie precum Cindy Crawford, cu zâmbetul inegabil al lui Meryl Streep, deşteaptă ca şi X, bogată ca şi Y, etc. Iar de nu o fi aşa, fiecare dintre noi visează să-şi dea silinţa de a-l modifica pe celălalt conform acestor principii şi fantezii. Gary Smalley puncta ironic o discuţie cu o tânără domnişoară care se gândea la căsătorie. A întrebat-o: „Ce fel de bărbat ai dori să iei de soţ?”. Şi fata i-a răspuns: „Aş vrea să ştie să spună glume, să cânte, să danseze şi să stea noaptea acasă”. Iar răspunsul a venit absolut genial: „Tu nu vrei un soţ, tu vrei un televizor”. [1]
Părintele Pablo Guerrero SJ, în cadrul unui curs de formare, sublinia un principiu eronat care domină cuplul timp îndelungat: „femeia doreşte în permanenţă ca bărbatul să se schimbe, pe când bărbatul ar vrea ca femeia lui să nu se schimbe niciodată”. Cu alte cuvinte soţia îşi asumă rolul de persoană care să corecteze carenţele, greşelile soţului, lipsa lui de romantism, emoţie, sensibilitate, implicare, etc., pe când bărbatul ar dori ca soţia lui să nu se schimbe niciodată, să rămână veşnic identică cu soţia din luna de miere: iubitoare, docilă, tânără, frumoasă, romantică, disponibilă. Ambii uită că ceea ce-şi doresc este utopic, şi deşi timpul le arată că s-au înşelat în asumarea acestui principiu, totuşi nu-şi dau seama să se oprească din a mai visa şi a spera în van.
Bărbatul este un element refractar, misogin, orgolios, net superior fiinţei slabe de lângă el (sau cel puţin asta crede el). Prin urmare nu se va schimba în vecii vecilor, mai ales atunci când e convins că are dreptate, când nu doreşte să dea satisfacţii soţiei, când consideră că problemele sale nu sunt atât de mari – a se citi nu e atât de grav că mai iese cu băieţii la un fotbal, la o „berică”, nu e chiar atât de mare scofală că fumează un pachet de ţigări pe zi şi bea două beri în fiecare seară, doar vine obosit de la serviciu şi are şi el nevoie de puţină relaxare. Şi cum nu are parte decât de reproşuri din partea soţiei pentru lipsa lui de romantism, de implicare în temele copiilor, de participare la treburile casei, care e problema că zăboveşte şi el câteva zeci de minute în faţa televizorului, că doar au invadat americanii Libia şi reactorul de la Fukushima încă nu s-a stins.
Am încercat în ultima vreme să studiez şi poate să încep să înţeleg câtuşi de puţin un fenomen bizar, similar cu Atlantida sau Triunghiul Bermudelor: ce o fi în mintea femeilor? Încercase fără succes Mel Gibson în simpaticul „What women want”, un film despre psihologia aplicată a sexului frumos. Dar mi-am dat seama din viaţa cotidiană (şi omul ca animal raţional are parte de această pedagogie experimentală) că întrebarea se poate aplica cu multă uşurinţă şi la sexul complementar: ce-şi doresc bărbaţii? Ce o fi în mintea lor? Că nu degeaba spun despre ei că sunt cei mai inteligenţi, puternici, cei mai buni bucătari, că femeile cu părul blond au un număr extrem de redus de neuroni, nu ştiu să conducă maşina, nu ştiu din care parte se taie franzela, şi aşa mai departe. Sunt chiar curios dacă voi ajunge vreodată la rezultate concrete, palpabile.
Lipsa pregătirii e o altă formă a ignoranţei privind relaţia de cuplu, identitatea celuilalt, propriile datorii, roluri, responsabilităţi. Sigur că avem în noi instincte, dar avem nevoie de raţiune pentru a domina animalul din noi.
La nivel de căsătorie, pregătirea e fundamentală, şi nu trebuie „rezolvată” rapid înainte de cununie, mergând o oră la preot ca să ne explice cum se va celebra nunta. Preoţii greşesc fundamental din lipsă de timp, de cunoştinţe, de interes, bifând un simulacru de pregătire pentru căsătorie care mai mult încurcă decât ajută. Am întâlnit şi eu (nu că aş fi vreun mare expert în domeniu, ca să mă pronunţ cu atâta înverşunare), din păcate, preoţi care le-au vorbit mirilor doar despre cum ne învârtim în jurul altarului, de care parte stau naşii, etc., lucruri lipsite de reală importanţă, de prea puţin folos pentru tânăra familie. Şi s-au mai şi lăudat post-factum cu frumuseţea celebrării, flori şi orgă, poate chiar şi porumbei, fără a anticipa că nu după mult timp un cuplu nepregătit (şi nota bene, vina nu este exclusivă a preotului care cunună) se va adresa Tribunalului Matrimonial pentru a vedea cum se poate rezolva problema anulării căsătoriei pentru care nu au fost pregătiţi, despre care nu ştiau ce înseamnă şi cu ce se mănâncă. (Na, am scris-o şi pe asta, că de prea mult timp îmi ardea buza să fac nişte critici la acest nivel…).
Pregătirea pentru familie nu trebuie lăsată doar pe seama pregătirii pre-matrimoniale. E o pregătire de viaţă, care se face din copilărie, care se educă, se îmbogăţeşte. Sigur, e nevoie de preocupare, de interes, şi tinerii de 20 de ani nu se stresează încă cu treburile serioase. Dar pregătirea, anticiparea, înţelegerea, desluşirea celuilalt sunt elemente fundamentale.
Multă lume îmi spunea „părinte, mă-am gândit eu cam ce ar fi căsătoria, dar nu mă aşteptam să fie atât de greu”. Apare spaima de noutate, diferenţele dintre proiecţiile fantasmelor proprii şi dura realitate. Ce să se facă biata fată care l-a visat pe soţ ca fiind un Făt Frumos pe calul alb (o expresie favorită a unui prieten de-al meu) şi acum s-a trezit că nu e nici pe departe atât de frumos, ba mai şi sforăi sau trage vânturi prin casă? Ce să spună tânărul june obişnuit cu ideile „preconcepute” despre gospodină, bucătăreasă, când ajunge după luna de miere să vadă că biata soţie nu ştie face decât omletă?
Cu continuarea discuţiei revenim articolele viitoare. Cu siguranţă mai sunt şi alte principi eronate, pe care alţii le-au descoperit deja (dacă vreţi să le împărtăşiţi, adresa mea de email e găsibilă pe site).
Aveţi răbdare şi vedem cum se termină. Până atunci, numai de bine tuturor.
Pr. Titus Sas
(bărbat, destul de misogin, şi mândru soţ şi tată)
Notă:
[1] Gary Smalley, Cum să-ţi înţelegi soţia la bine şi la rău, p. 17