Am ajuns deja la luna martie, lună dedicată vieţii şi demnităţii ei. Nu cred că mai e nevoie să trecem în revistă toată doctrina Bisericii privind viaţa, Creatorul ei, faptul că omul este nu creator şi stăpân ci administrator al ei, că omul are dreptul la viaţă şi este om din momentul conceperii, fertilizării, că avortul, eutanasia, eugenia, mentalitatea contraceptivă, reprezintă atentate la adresa demnităţii şi sanctităţii vieţii. Toate aceste elemente de doctrină şi teologie pot fi găsite în Catechismul Bisericii Catolice, într-o serie de documente magisteriale pe care le recomand cu multă căldură tuturor, de la mic la mare, de la clerici până la laici: Donum Vitae, Evangelium Vitae, Humanae Vitae, Familiaris Consortio, Caritas in Veritate, etc.
V-aş propune, prin urmare, o abordare scurtă şi sinceră a situaţiei actuale, cu plusurile şi minusurile ei, cu o accentuare a rolului nostru şi a exemplelor demne de urmat din jur.
„Ca şi dar de la Dumnezeu, viaţa fiecărei fiinţe umane e sacră de la momentul conceperii şi până la moartea naturală. Viaţa şi demnitatea fiecărei persoane trebuie să fie respectată şi protejată în fiecare etapă a existenţei şi în orice circumstanţe. Dreptul la viaţă reprezintă primul şi cel mai important principiu al drepturilor omului care-i conduce pe creştinii catolici să acţioneze pentru o lume care să respecte viaţa umană şi să se dedice dreptăţii şi păcii”.[1]
Ştim cu toţii din fragedă pruncie că una dintre poruncile de maximă importanţă (nu că restul ar fi inferioare) este „să nu ucizi”, nici la nivel direct al omuciderii, nici la nivel spiritual, lezând personalitatea sau bunul renume al celuilalt. Dar uităm ca directiva „să nu ucizi” are şi părţile ce nu pot fi omise: preţuirea şi respectul pentru viaţă, promovarea ei, decenţa în faţa suferinţei şi morţii, etc.
Din momentul conceperii, viaţa fiecărei fiinţe umane trebuie să fie respectată în mod absolut, pentru că omul este singura creatură de pe pământ pe care Domnul a dorit-o pentru sine, iar sufletul spiritual al fiecărui om este creat „imediat” de către Dumnezeu, întreaga sa fiinţă purtând imaginea Creatorului. Viaţa umană este sfântă pentru că de la bun început implică „acţiunea creatoare a lui Dumnezeu” şi rămâne pentru totdeauna într-o relaţie specială cu Creatorul, singurul său scop final.[2]
Deşi dorim să ne delimităm adesea de mentalitatea iudaică, vetero-testamentară, poate n-ar fi rău să avem notat pe undeva un text cu caracter premonitoriu, un text pe care, de fiecare dată când îl citim, ne trezeşte la realitate precum un duş rece: „Voi cere înapoi sângele vieţilor voastre; îl voi cere înapoi de la orice dobitoc; şi voi cere înapoi viaţa omului din mâna omului, din mâna oricărui om, care este fratele lui” (Gen. 9, 5). Prin urmare, oricât de moderni ne-am crede, oricât de puternici, de autonomi, va veni şi momentul „examenului final”, când fiecare va fi „trecut prin toată materia” şi va trebui, evident, să ia notă de trecere, altfel va ajunge să audă cuvintele teribile ale damnării: „duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui”! (Mt. 25, 41).
Lucrurile trebuie spuse sincer, fără jenă, fără frică, pentru că apărând demnitatea fiinţei umane, apărându-i pe cei slabi, pe cei expuşi, pe cei ameninţaţi, ne apărăm pe noi înşine. Prea des ne temem să spunem lucrurilor pe nume, prea des credem că vom supăra pe alţii dacă vom vesti adevărul, prea des aşteptăm să găsim momentul potrivit, diplomaţia necesară, delicateţea, etc.
Ne jenăm să numim concubinajul concubinaj, şi-i spunem uniune liberă sau convieţuire civilă, uităm că eutanasia nu e o simplă sinucidere sau ucidere asistată din dorinţa de a oferi demnitate persoanelor bolnave sau în etate, că avortul nu e o simplă eliminare de celule lipsite de scop, că eugenia e o monstruozitate a selectării copiilor şi a deciziei de a trăi sau nu în funcţie de utilitate şi dorinţele părinţilor egoişti, că bârfele, calomniile, scandalurile mondene sunt „ucideri” ale bunului renume, atentate la demnitatea persoanei, că fertilizarea in vitro, pe lângă aspectul profund lipsit de naturaleţe presupune implantarea unor embrioni, avortul selectiv, criogenarea altor fiinţe umane ulterior expuse studiilor sau prelevării de celule stem. Toate acestea, şi multe altele, nu sunt altceva decât lezări ale demnităţii vieţii, adânciri în lumea întunecată dominată de cultura morţii.
În 1995, Papa Ioan Paul II declara că învăţătura Bisericii privind avortul „nu s-a schimbat şi nu se va schimba. Prin urmare, datorită autorităţii conferite de Isus lui Petru şi succesorilor … declar că avortul direct, intenţionat ca mijloc sau finalitate, constituie întotdeauna o dezordine morală gravă, de vreme ce reprezintă uciderea deliberată a unei fiinţe umane nevinovate. Această doctrină are la bază legea naturală şi cuvântul scris al lui Dumnezeu, este transmisă de tradiţia Bisericii şi este predată de magisteriul universal şi ordinar. Nici o circumstanţă, nici un scop, nici o lege nu va putea vreodată face licit un act intrinsec ilicit, care se opune legii lui Dumnezeu scrisă în inima fiecărui om, înţeleasă prin intermediul raţiunii şi proclamată de Biserică”.[3]
Recent, Papa Benedict XVI ne amintea că „Biserica susţine cu tărie legătura dintre etica vieţii şi etica socială, pe deplin conştientă că unei societăţi îi lipsesc fundamentele solide atunci când, pe de o parte, promovează valori precum demnitatea persoanei, dreptatea şi pacea, şi, pe de altă parte, acţionează în mod contrar permiţând sau tolerând o serie de modalităţi prin care viaţa umană este devalorizată şi violată, mai ales acolo unde este slabă şi marginalizată”.[4]
Problema nu constă în lipsa respectului pentru viaţă, pentru demnitatea ei, pentru fragilitatea şi lipsa de apărare a copilului nenăscut sau pentru cărunteţea bătrânilor incapabili să mai producă economic. Problema e ce facem? Stăm şi aşteptăm, vorba Evangheliei, tulburarea apei? Să vină alţii să facă? Ce să facem noi, ca suntem puţini, nu ne bagă nimeni în seamă? Tăcem din gură şi acceptăm compromisul pentru că „tăcerea e de aur”? Sau pentru că, dacă ne vedem de treabă (eu am fost de multe ori invitat să tac şi să-mi văd de treabă), vom avea unele beneficii?
„Apărarea şi promovarea vieţii umane nu reprezintă monopolul cuiva, ci, mai degrabă responsabilitatea şi misiunea tuturor”. [5]
Evanghelia din lunea lăsatului sec de brânză (Luca 19) ne oferă un prim principiu – dacă noi vom tăcea, pietrele vor striga. Prin urmare avem datoria de a apăra demnitatea vieţii, de a ne promova valorile, credinţa, năzuinţele, de a ne creşte copiii în respect pentru cele sfinte, pentru darurile primite de la Dumnezeu, mai ales pentru darul sacru al vieţii.
Un exemplu care ar trebui urmat şi la noi îl constituie poziţia NCCB, Colegiului Episcopilor Catolici din Statele Unite ale Americii, care, în urmă cu câţiva ani, a emis un decret foarte dur, dar care subliniază nevoia ca biserica să adopte o poziţie fermă şi extrem de tranşantă în ceea ce priveşte viaţa, demnitatea şi sanctitatea ei: toţi politicienii „pro-choice” (cei care sunt de acord cu opţiunea avortului) au fost excluşi de la Euharistie.
Mai recent, Papa Benedict al XVI-lea a criticat dur planurile preşedintelui american de a introduce gratuitatea pentru mijloacele contraceptive şi pilula abortivă. Suveranul Pontif a vorbit despre „practici dăunătoare în sine” impuse societăţii şi despre „pericolele” care planează asupra „darului divin al vieţii”. Afirmaţia sa de forţă trebuie reţinută de către oricine: „Concepţia, graviditatea şi naşterea nu sunt boli care trebuie vindecate!” Conştient că „The American Way Of Life” (stilul de viaţă american) are încă o influenţă uriaşă în lume, Papa a denunţat „secularismul radical” care se regăseşte „în domeniul politic şi cel cultural” şi „puternicele curente” „din ce în ce mai ostile creştinismului”. „Separarea legitimă dintre Biserică şi Stat nu înseamnă că Biserica trebuie să tacă în faţa anumitor probleme”.[6]
Punctul de turnură pentru creştinii americani a fost noiembrie 2010 când au votat in parlamentele de stat un număr record de parlamentari creştini, parlamentari cu o viziune pentru viaţa, familie şi valori. Efectele acestui eveniment extraordinar deja se simt si sunt vizibile. De atunci încoace, peste 200 de legi care limitează avortul au fost adoptate la nivel de stat în SUA. Ca rezultat, în multe state, clinicile de avort nu mai sunt finanţate din fonduri publice, multe au fost închise, şi numărul copiilor avortaţi a început sa scadă. Din 1973 încoace peste 54 de milioane de copii nenăscuţi au fost ucişi cu sânge rece în America. Puneţi numărul acesta în contrast cu numărul avorturilor în ultimii 60 de ani în România – 22 de milioane.[7]
Biserica noastră trebuie să aibă aceeaşi atitudine faţă de medici (ginecologie, planificare familială, etc.), farmacişti, politicieni care promovează avortul, contracepţia, mentalitatea hedonistă, „emanciparea” adolescenţilor, etc. Avem politicieni creştini, catolici sau măcar simpatizanţi, avem deci şi urechile care să ne asculte doleanţele, să ne susţină în demersul nostru de a proteja viaţa, avem vocile care să poarte mai departe lupta noastră de a apăra demnitatea vieţii.
Dacă vrem să fim respectaţi şi protejaţi, va trebui, la rândul nostru, să protejăm şi să respectăm. Istoria se repetă cu mare uşurinţă, şi putem fi martori în Europa, de pildă, ai unei noi campanii eugenice similare cu purificarea etnică şi genetică a lui Hitler (lucrul acesta se întâmplă deja în India, unde se renunţă la copiii de sex feminin, în războaiele civile din Africa, etc.).
Somnul raţiunii naşte monştri, iar somnul conştiinţei, lenea spirituală, apatia, duc la enormităţi şi mai mari. Depinde doar de noi să ne clădim viitorul, ca nu cumva peste câteva decenii să ne trezim că experimentăm lucruri de care ne ferim acum, că nu mai putem să ne bucurăm de pensie pentru că prin lege toţi vârstnicii incapabili să muncească, să producă, trebuie eliminaţi, că nu mai avem femei pentru că bărbaţii sunt mai productivi, sau invers, pentru că femeile consumă mai puţine resurse, etc., că pruncii care nu au ochi albaştri, păr şaten, sau mai ştiu eu ce caracteristici fizice, sunt eliminaţi încă din perioada intra-uterină..
“În contextul social actual, familiile cu mulţi copii reprezintă o mărturisire de credinţă, de curaj şi optimism, pentru că fără copii nu mai avem nici un viitor!”.[8]
Pr. Titus Sas
Departamentul pentru Familie şi Viaţă
Note:
1. Declaraţia Conferinţei Episcopale Catolice Americane, http://usccb.org/issues-and-action/human-life-and-dignity/
2. Donum Vitae, 5.
3. Evangelium Vitae, 62.
4. Caritas in Veritate, 15.
5. Evangelium Vitae 91
6. Evenimentul Zilei, articol din 27 ianuarie 2012.
7. Alianţa Familiilor din România, newsletter din 16 februarie 2012.
8. Mesajul Papei Benedict XVI la audienţa generală de miercuri, 15 februarie 2012.