Creşterea şi educarea copiilor

Paternitatea responsabilă nu presupune doar grija pe care o au soţii în a deveni părinţi, în a colabora cu Creatorul pentru a da naştere unei noi vieţi. Paternitatea responsabilă presupune şi misiunea extrem de importantă de a creşte şi educa urmaşii în spiritul muncii, respectului valorilor, în spirit creştin, etc.

Aici nu e vorba despre o simplă misiune fizică, ci în egală măsură de una spirituală, pentru că prin intermediul ei se transmite genealogia persoanei, care îşi are începutul veşnic la Dumnezeu şi la care trebuie să se şi întoarcă. Să nu omitem un alt aspect fundamental: copii sunt rodul iubirii conjugale, ai dăruirii totale, definitive şi exclusive, reciproce, dintre bărbat şi femeie.[1]

Educaţia pe care părinţii sunt chemaţi să o transmită copiilor este fundamentală. Pe lângă creşterea fizică a copilului, grija pentru sănătatea trupului trebuie completată cu cea pentru sănătatea minţii şi a sufletului. Nu e uşor să fii părinte, aşa cum nu este nici imposibil, însă vocaţia paternităţii reprezintă o datorie şi o obligaţie pentru toţi cei care au copii, mai mici sau mai mari.

„Toţi membrii familiei, fiecare după darul propriu, au harul şi responsabilitatea de a construi, zi după zi, comuniunea persoanelor, făcând din familie cea mai completă şi mai bogată şcoală de umanitate, ceea ce se traduce în prin grija şi dragostea faţă de cei mici, faţă de bolnavi şi bătrâni, prin serviciile reciproce zilnice, prin împărţirea bunurilor, a bucuriilor şi suferinţelor”.[2]

Asumarea responsabilităţilor exprimă subiectivismul social al familiei, punând în mişcare dinamismul iubirii şi solidarităţii între generaţii, formând astfel fundamentul societăţii şi contribuind la comuniunea dintre generaţii.

La nivelul creşterii şi educării copiilor, de obicei mamele sunt cele conştiente de provocări, cele care se implică, întreabă, discută cu copilul, fac lecţii împreună, merg la cumpărături. Pentru că paternitatea responsabilă presupune implicarea ambilor părinţi, şi bărbatul trebuie să fie conştient de rolul şi importanţa sa în familie. Bărbatul şi femeia oferă elemente diferite ale educaţiei, specifice fiecărui sex şi fundamentale pentru dezvoltarea firească a celor mici.

Mama este cea delicată, fină, specialistă în bucătărie, capabilă să pună în joc energii extraordinare, răbdare şi blândeţe. De la ea se învaţă iertarea, lacrimile de fericire şi recunoştinţă, de la ea înveţi să coşi un nasture, să faci o omletă, să calci o cămaşă, să fii generos. Sunt lucruri simple, dar esenţiale pentru o formare bună şi o creştere armonioasă.

Implicarea concretă a tatălui presupune contactul direct, grija şi interacţiunile cu copilul sau copiii. El trebuie să fie accesibil, în sensul de a fi prezent, de a putea fi „folosit” de copil în activităţile zilnice.  Responsabilitatea sa are include şi misiunea de a avea grijă de copil, de a-i pune la dispoziţie resursele necesare. Vorbim aici fie de resurse financiare, fie de participarea directă a tatălui în vizite la doctor, alegerea unei bone, a programului de semi-internat, grija pentru copiii bolnavi, etc.[3] De la tată învaţă copii să joace fotbal, să aprindă focul la grătar, să folosească un briceag pentru a tăia o creangă, să protejeze pe cei mai mici şi mai slabi, să fie curajoşi, să respecte pe mame, bunic sau surori.

Prin urmare, responsabilitatea este pentru ambii părinţi, atât ca implicare şi participare cât şi ca exemplu concret pe care copii trebuie să-l urmeze.

Creşterea şi educarea copiilor prezintă provocări diferite în funcţie de vârsta copiilor, pentru că şi cerinţele sunt diferite de la un an la altul, de la o etapă a dezvoltării personalităţii la alta.

Copiii mici au nevoie de protecţie fizică şi sentimentală, de grijă efectivă, de supraveghere, de mângâieri şi vorbe de alint. Ei fac primii paşi sub ochii părinţilor, învaţă primele cuvinte, află ce înseamnă iubirea şi iertarea. Întreaga lor educaţie se face la nivel experimental, în sensul că învaţă trăind concret experienţele cotidiene. Află pe pielea lor că focul arde şi zăpada e rece, că mama îi iubeşte şi tatăl îi protejează, că bunicii sunt refugiul lor în orice circumstanţă, că există în egală măsură şi pedeapsă şi recompensă. Să nu uităm de înţelepciunea Scripturii: „Cine cruţă nuiaua, urăşte pe fiul său, dar cine-l iubeşte, îl pedepseşte îndată” (Proverbe 13, 24). Deşi a dispărut dictonul „bătaia e ruptă din Rai”, asta nu înseamnă că pedepsele ies definitiv din peisaj, că trebuie să iertăm la nesfârşit greşelile copiilor fără a lua măsurile de rigoare.

Vârsta şcolară vine cu alte provocări, cu lecţii şi proiecte de şcoală, cu materii opţionale, începând cu cele sportive până la cele artistice sau muzicale. Personalitatea copilului se dezvoltă sub îndrumarea şi implicarea directă a părinţilor, mereu prezenţi să asculte, să ajute, să înveţe copilul să abstractizeze şi să devină mai ancorat în realitate.

Mulţi dintre părinţii moderni consideră că datoria lor este doar de a-şi duce copiii la şcoală, pentru ca instituţiile să-i educe şi să-i formeze. Nimic mai fals, pentru că cei „7 ani de acasă” sunt fundamentali, iar dacă individul nu a primit această educaţie de bază, pentru sistem este extrem de greu, dacă nu chiar imposibil să suplinească şi să umple golurile.

Perioada adolescenţei şi a tinereţii aduce alte laturi ale dezvoltării copilului, pentru că evident tot „copil” va rămâne pentru părinţii săi până la adânci bătrâneţi. E timpul alegerilor, al libertăţii, părintele ieşind din cadru, rămânând mai în umbră, însă mereu prezent cu un sfat, un umăr pe care adolescentul poate să plângă, cu bucuria rezultatelor şcolare, cu uşa inimii mereu deschisă spre iertare. Dacă adolescentul are o bază solidă, formată în copilărie, chiar dacă are perioade de debusolare, are puncte de reper, are unde să se întoarcă.

Şi evident misiunea părintelui nu se încheie niciodată. Tot el susţine financiar pe copilul ajuns student, sau proaspăt căsătorit şi intrat pe drumul dur al vieţii, tot el are grijă de nepoţi, tot el ajută cu plata unor rate. E o datorie permanentă, o chemare permanentă, o provocare permanentă.

Un capitol special în „meseria” de părinte îl  ocupă greşelile în educaţie, erori care trebuie evitate sau eradicate pentru că pot nărui munca de ani de zile sau, în loc să formeze o personalitate, o deformează.

Dacă unii dintre părinţi nu se implică în creşterea şi educarea copiilor, unii o fac în mod excesiv. Hiper-protectivismul bine intenţionat al adulţilor nu face altceva decât să deformeze personalitatea copilului, care va creşte cu impresia că nu are de făcut nimic, că nu trebuie să depună eforturi, nu are de muncit, că merită totul şi va primi totul fără să mişte un deget. Există părinţi care şi-au ţinut odorul „pe palme” toată viaţa, privându-l astfel de experienţa vieţii concrete. Şi aşa ajungem să vedem în jurul nostru adulţi, copiii de ieri, care nu ştiu să gătească sau să dea cu mătura, care aşteaptă să vină mama să le facă mâncare, să le strângă masa sau să le pună supa în farfurie, să le spele maşina sau să le plătească facturile, care devin la rândul lor părinţi oferind o educaţie deficitară copiilor lor.

Duritatea excesivă reprezintă o altă carenţă educativă, manifestată fizic prin coerciţii concrete sau verbal, prin duritatea limbajului. Avem nevoie de mare atenţie la acest capitol, pentru că duritatea sufocă personalitatea copilului, îl inhibă, îl face să se teamă de părintele mai dur, să mintă, să ascundă, să-l urască, să facă totul invers şi chiar să fugă de acasă.

Cel mai important instrument pe care îl au părinţii îl reprezintă exemplul personal, ceea ce fac ei concret în viaţa cotidiană. Copilul este un burete care absoarbe tot ceea ce vede şi aude în casă, care înţelege normalitatea în funcţie de ceea ce experimentează. E foarte interesantă rapiditatea cu care sunt deprinse comportamentele negative, în timp ce virtuţile, calităţile, valorile autentice se învaţă atât de greu, şi se pierd cu mare uşurinţă.

Limbajul licenţios, suburban, atât de răspândit din păcate, violenţa verbală sau fizică, lipsa respectului între parteneri, minciuna, lipsa implicării în treburile casnice, bârfa şi criticile excesive, consumul de alcool, tutun, televizor sau alte adicţii, lipsa punctualităţii, neseriozitatea, sunt doar o serie de comportamente negative de care părinţii trebuie să se ferească pentru a nu permite preluarea lor de către cei mici.

Nu putem încheia sumara analiză a misiunii paternale fără a ne opri asupra unui realităţi  aparte: părinţii singuri. Sunt din ce în ce mai mulţi în ultima vreme şi depun o muncă fantastică pentru a fi în egală măsură şi mamă şi tată. Din motive diverse (deces, divorţ, părinte singur) se ajunge la această situaţie delicată în care, rămas singur, părintele trebuie să-şi crească şi educe copilul sau copii.

Nu e de loc simplu pentru un tată să depăşească durerea singurătăţii şi să fie capabil să se ocupe şi de copii, să spele, să gătească, să facă lecţii, să meargă şi la muncă pentru a pune pâinea pe masă. La fel cum nu e deloc uşor pentru o mamă, rămasă fără sprijinul soţului, să ţină casa în armonie, mai ales în perioada adolescenţei copiilor, perioadă cu năbădăi, cu atitudini anarhice. E dificil pentru mama singură să susţină casa, să impună ordinea, să dea explicaţiile de rigoare pentru lipsa celuilalt. Să nu uităm că, mai ales în şcoală, la vârste mici, copiii sunt răi, ştiu să scoată în evidenţă carenţele celuilalt, mai ales atunci când copilul este o persoană sensibilă.

Avem misiunea nobilă de a ne creşte şi educa copiii, antrenând respectul pentru lege, valori creştine, respect social, egalitate în drepturi, iar misiunea aceasta este încredinţată chiar şi celor care nu sunt părinţi dar trăiesc în societate şi pot influenţa pozitiv sau negativ, prin exemplul propriu, formarea celor tineri. Sănătatea fizică trebuie coroborată cu formarea intelectuală plenară, enciclopedică, cu trăirea unei vieţi spirituale autentice, cu setea de cunoaştere, respect pentru muncă, recunoştinţă pentru sprijinul primit.

Ascultă, fiule, învăţătura tatălui tău şi nu lepăda îndrumările mamei tale! Căci ele sunt o cunună plăcută pe capul tău şi un lanţ de aur la gâtul tău”. (Proverbe 1, 8-9)

Pr. Titus Sas
Departamentul pentru Familie şi Viaţă

Note:
1. http://www.sancarlo.pcn.net/argomenti_inglese/pagina29.html.
2. Familiaris Consortio, art. 21.
3. Oren Chez Z., Counselling Fathers, 2010, p. 26.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *