„…Creşteţi…” (2)

Căldura alternează cu ploile serioase, concediile încep şi se termină, iar noi ne vedem de problemele noastre zilnice, sau lunare, şi, prin urmare ne întoarcem, precum am promis, la elementele care afectează pozitiv sau negativ viaţa de cuplu. Sunt multe de prezentat, de dezbătut, dar, mai important, multe aspecte concrete care trebuie să fie evitate sau aplicate în viaţa cotidiană.

Un element de bază pentru un cuplu care vrea să se dezvolte cu adevărat este iertarea. Greşim cu toţii, mai mult sau mai puţin, intenţionat sau nu. E important să ne recunoaştem greşelile, să facem tot posibilul să le evităm în viitor, şi mai ales să cerem sau să oferim iertare. Vorbeam numărut trecut despre muţenie, iar lipsa iertării este o cauză a ei. A greşi e omeneşte, dar mai uman e să ierţi din toată inima, şi mai ales să uiţi. De multe ori iertăm, trecem peste ofense, peste greşelile celuilalt, însă nu reuşim să uităm. Şi când avem ocazia, scoatem din nou totul pe masă: „Mai ţii minte ca mi-ai promis că o să ieşi cu copiii şi de fapt ai plecat cu prietenii la meci / cu prietenele la salonul de cosmetică? Mai ţii minte ce acuze mi-a adus mama ta? Mi-ai promis că te laşi de fumat / băut? Mi-ai promis că nu mai foloseşti cuvinte jignitoare la adresa părinţilor mei!” Etc., etc., etc.

Atenţie mare la vorbele care rănesc, adesea provocând o durere mult mai mare şi mai profundă decât o lovitură fizică. Violenţa verbală are exclusiv efecte nocive şi trebuie evitată prin toate mijloacele. Putem vorbi aici chiar şi de răzbunare. Am fost jignit, am fost lezat în demnitatea mea, nu-i nimic, lasă că vede el. Enervarea celuilalt e următorul pas firesc, care duce la adevărate scandaluri în familie. Să nu uită, dragii mei, un proverb de când e lumea, care ne sfătuieşte să renunţăm la butoiul de oţet şi să luăm o lingură de miere. E mult mai constructiv.

Se cuvine aici să fim obiectivi şi să ne oprim asupra acuzelor atât de des aduse femeilor. „Dom’le, îmi mănâncă nervii, mă termină psihic. Orice fac şi orice zic, ea trebuie să comenteze. Se pricepe la orice, îmi dă sfaturi, mă oboseşte, ce să fac?”. Sunt femei care doresc să „poarte pantalonii” în casă, care cred că se pricep la toate şi la orice, care consideră că bietul bărbat e un „pămpălău” care în nici un caz nu se descurcă fără ea, fără sfaturile ei. Se uită că într-un cuplu nu e nevoie de unul care să fie şef, că suntem egali, că suntem o echipă.

Sau, mai rău, sunt femei care consideră necesar să vorbească într-una, cu sau fără subiect. Atenţie mare la aceste aspecte care pot periclita legătura unui cuplu. Sigur ca astfel de tensiuni apar de obicei după ani buni de convieţuire, însă nu e de loc normal să se trăiască într-o stare de permanentă tensiune. Ar fi minunat să evităm să fim cicălitori, să jignim, să arătăm cine e şeful. Bunul simţ nativ, coroborat cu intenţia sinceră de a evita conflictele sunt suficiente pentru un trai armonios.

Nu pot trece peste acest subiect fără a exemplifica o situaţie comică dar jenantă la care am fost martor. Eram în vizită la un amic, povesteam despre maşini (despre ce povestesc doi bărbaţi serioşi, dacă nu despre fotbal şi maşini?), şi mi-a spus la un moment dat: „Să vezi ce maşină şi-a luat vecinul de la doi”. Soţia care trecea pe lângă noi a sărit instantaneu cu adăugirea: „nu dragă, e a vecinului de la trei”. În fine, ajungem la chestii tehnice, instalaţii, ţevi, etc., şi-mi povesteşte despre un racord flexibil schimbat cu cheia de 14. Soţia, din bucătărie, teoretic pregătind un platou cu de-ale gurii, practic ascultând discuţia noastră, nu s-a răbdat să nu-l corecteze pe scumpul ei soţ: „Nu dragă, ai folosit cheia de 16”. Comentarii? Mai crede cineva că un astfel de cuplu poate creşte? Oare ne pasă cu adevărat de celălalt? Oare ne batem capul să fim constructivi sau nu?

Respectul reciproc are un rol deosebit la acest nivel. Ne respectăm, deci reuşim să ne şi iertăm, să ne acceptăm reciproc. Dorim să ne cunoaştem, să vedem cum „funcţionăm”, să facem totul ca barca în care vâslim împreună să înainteze pe apele şi aşa învolburate ale lumii moderne. Nu mai avem nevoie chiar deloc de vâslit în contrasens, avem şi aşa destule probleme şi presiuni din exterior.

Răbdarea nu trebuie omisă din ecuaţie. Ne-am jurat atât de frumos să fim împreună la bine şi la rău, în sănătate şi boală, în sărăcie şi bogăţie, până când moartea ne va despărţi, nu? Să nu uităm de aceste jurăminte. Să fim răbdători, să apreciem orice pas înainte, orice element pozitiv, evitând să ne cramponăm de nemulţumiri şi frustrări. Comunicarea despre care am vorbit vine în ajutorul nostru pentru a reuşi să îmbunătăţim situaţiile dificile.

Nu am ce face, trebuie să mă leg din nou de bărbaţi, pentru că noi suntem cei acuzaţi, şi pe bună dreptate, că suntem misogini. Aşa e, trebuie să recunoaştem, fie că ne manifestăm concret acest impuls, fie că doar îl păstrăm la nivel mental.

Nu ne respectăm partenerele la adevărata valoare, avem întotdeauna ceva de comentat la adresa lor, ne plângem prietenilor de gafele şi imperfecţiunile lor, suntem invidioşi pe alţii, pe „norocul” lor de a avea soţii care sunt frumoase, elegante, bune gospodine, nu comentează când pleacă cu băieţii, şi aşa mai departe. Important e să ne vedem în primul rând greşelile noastre, „bârna” din ochiul nostru, şi abia apoi să comentăm, să acuzăm, să împroşcăm cu noroi. Uităm că femeile nu sunt făcute să care sacoşele burduşite cu produse de la supermarket, uităm că au nevoie de tandreţe, uităm că au nevoie de susţinerea noastră, de mici gesturi de tandreţe, de mici exemple care să arate că ne pasă.

Că veni vorba de prieteni, şi aici sunt multe de comentat. Sigur că priorităţile se schimbă, mai ales după ce apar copiii. Suntem foarte grijulii în a ne alege compania în care ne petrecem timpul, dar unele prietenii nu pot fi uitate. Şi din nou acuze de genul „ai uitat de noi şi ai plecat cu băieţii la bere”, „ai zis că la 8 eşti acasă, şi uite că e 12, şi mi-am făcut griji”, şi aşa mai departe. Dragi prieteni, atenţie mare, soţia sau soţul vin pe primul loc, şi orice alt hobby trebuie să pălească ca importanţă. Nu uitaţi acest lucru, fiţi sinceri şi comunicaţi cu partenerul, şi cu siguranţă veţi evita conflictele.

Relaţia cu părinţii poate constitui un ajutor evident, dar, din păcate, şi o grea piedică în drumul comun, în creşterea cuplului. Multe persoane sunt atât de legate de părinţi, încât consideră imperios necesar să-i informeze despre tot ce se întâmplă, să le ceară sfatul, să-i facă părtaşi la toate bucuriile şi tristeţile inerente, să înroşească telefonul şi să crească facturile companiilor de telefonie fixă sau mobilă.

Nu spune nimeni că trebuie să se renunţe brutal şi definitiv la părinţi, ci că trebuie înţeles un lucru – partenerul, noua familie, acestea constituie baza. E nevoie de o ierarhizare, de o înţelegere profundă a noii realităţi. Vorbim despre o nouă entitate, o nouă celulă, care trebuie să se dezvolte liber, să crească. Partenerii au nevoie de intimitate, de descoperire reciprocă. Aceeaşi Carte a Genezei, la capitolul 2, versetul 24, confirmă fără urmă de dubiu acest aspect: „Va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa, şi vor fi amândoi un singur trup”.

Când unul dintre parteneri a uitat să taie cordonul ombilical care-l leagă de părinţi, celălalt se simte frustrat, se simte lipsit de importanţă. Crede că nu prezintă încredere, că părerile, sfaturile lui nu sunt bune, nu sunt importante. Şi astfel apare neîncrederea, dubiile, suspiciunile, etc.

Părinţii pot şi trebuie să înţeleagă că fiul sau fiica lor nu mai sunt copii (chiar dacă rămân în continuare „copilul” lor), că nu mai au nevoie de dădăceală, nici de griji exagerate. Că binele nu se face cu forţa, că prezenţa lor, deşi dorită, nu e necesar să devină una sufocantă. În sensul acesta, o prietenă îmi spunea cu năduf că părinţii ei o vizitează zilnic, pe la orele amiezii, deşi ştiu că e ora la care bebeluşul se culcă. Un astfel de comportament este iritant nu doar pentru persoana care e nevoită să-şi „suporte” proprii părinţi, dar mai ales pentru ginerele / nora care a avut deja mici conflicte cu socrii, şi pentru care orice mic chin e o picătură în plus la o bombă pe cale să explodeze.

Alţi părinţi, din dorinţa de a fi cât mai utili tinerilor căsătoriţi, îi copleşesc cu cadouri şi ajutoare financiaro-gastronomice, foarte binevenite dar nu întotdeaua utile. Şi din nou, în spirit anecdotic, îmi amintesc de o cunoştinţă care-mi spunea că părinţii ei „uită” eticheta cu preţul pe cadourile aduse, pentru a arăta cât de generoşi sunt.

Hiperprotectivismul părinţilor, care, evident, doresc ce e mai bine pentru odorul lor, constituie o mare problemă. Prezentă din momentul naşterii, această grijă exagerată, deşi bineintenţionată, născută din iubire, poate fi extrem de nocivă pentru cuplul nou-format. Un părinte va fi întotdeauna subiectiv, va lua apărarea copilului chiar şi când acesta greşeşte sau nu are dreptate.

Când ginerele sau nora (în majoritatea covârşitoare a cazurilor), după o perioadă de timp în care „a fiert în suc propriu” îşi ia inima în dinţi si-i mărturiseşte soacrei nemulţumirile legate de partener,  răspunsul pe care-l primeşte întotdeauna, cu foarte mici excepţii, este: „Lasă-l mamă că e obosit, vezi şi tu că lucrează de dimineaţa până seara, aduce bani în casă, e fidel, te iubeşte. Înţelege-l şi tu, şi nu-l mai necăji cu problemele tale care nici măcar nu sunt atât de grave pe cât crezi”. Onor celor care nu fac astfel. Şi dacă tot am mers pe exemple concrete, vi-l prezint şi pe cel oferit de o doamnă respectabilă care îi mărturisea soacrei sale ca soţul s-a apucat de băut, deşi are probleme de sănătate. Răspunsul soacrei: „Lasă-l dragă, că bea pe banii lui” !?

Vorbeam de asumarea responsabilităţilor fiecăruia în cuplu, în treburile zilnice. La acest nivel de vede maturitatea şi disponibilitatea fiecăruia în a sluji, în a ajuta, în a face ca lucurile să funcţioneze cât mai bine. Depinde mult şi de bagajul cu care intrăm în cuplu, de tabieturile şi obişnuinţele proprii. O persoană obişnuită cu munca, cu sacrificiile, cu colaborarea cu ceilalţi, nu va avea probleme în îndeplinirea „sarcinilor”. Dar dacă aceste obişnuinţe nu au fost dobândite, apar probleme. Un soţ ţinut pe palme de părinţi nu va simţi niciodată nevoia de a-şi ajuta soţia la treburile casnice. O soţie care nu a fost nevoită să umble prin bucătărie va avea mari dificultăţi în a pregăti cele necesare traiului de zi cu zi. Cum spunea un prieten, „îşi prinde urechile” printre cratiţe şi alte ustensile specifice.

Cu siguranţă mai sunt multe alte aspecte ale vieţii de cuplu care ar fi trebuit analizate, însă mă văd nevoit să mă opresc aici. Nici timpul şi nici spaţiul limitat nu mi-au permis să le abordez aşa cum se cuvine. De fapt intenţia nici nu a fost cea de a scrie un manual de comportament în cuplu. Am vrut să subliniez unele dintre problemele cu o frecvenţă mai ridicată de apariţie între parteneri.

Pr. Titus Sas
Departamentul pentru Familie şi Viaţă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site utilizează cookie-uri. Pentru a asigura buna funcţionare, pentru a îmbunătăţi utilizarea şi funcţionalitatea acestuia, pentru a personaliza conţinutul şi anunţurile, şi pentru a analiza traficul, asemenea majorităţii site-urilor, folosim cookie-uri. Dacă nu sunteți de acord, unele funcționalități s-ar putea să fie indisponibile. Puteţi oricând să vă schimbaţi sau să vă retrageţi consimţământul. Aflați mai multe detalii aici.
Accept
Nu accept