Vorbeam în articolul trecut despre primii paşi pe care un cuplu îi face pe drumul definirii sale, pe drumul cunoaşterii partenerului. Au trecut tatonările, cunoaşterea s-a aprofundat, cei doi văd un drum comun la orizont, deci se pune problema oficializării relaţiei. Dar mai ales a binecuvântării ei, a primirii Sacramentului Căsătoriei.
Nu sunt un mare specialist în Teologie Dogmatică, Drept Canonic sau Liturgică, prin urmare nu vă aşteptaţi la un tratat exhaustiv despre Căsătorie, însă e necesar să prezentăm anumite consideraţii care să explice, care să sublinieze aspectele fundamentale ale relaţiei de cuplu care creşte sub mâna Domnului.
Prezenţa lui Dumnezeu, binecuvântarea Lui face relaţia diferită de un simplu parteneriat, o simplă amiciţie. Binecuvântarea face diferenţa.
Daca ar fi să luăm un cuplu într-o zi de luni, şi să-l comparăm cu acelaşi cuplu sâmbătă după-amiaza, după cununie, observăm că nu s-a schimbat nimic la nivel sentimental, fizic, relaţional, dar că marea diferenţă e binecuvântarea lui Dumnezeu, cea care uneşte şi dă har, cea care dă greutate „Da”-ului schimbat între miri. Consimţământul este cel ce naşte căsătoria, iar harul Domnului e cel care o hrăneşte şi o maturizează.
Să nu creadă cineva că simpla prezenţă a harului face totul. Partenerii nu pot merge după principiul „Pică pară mălăiaţă…”, ci e nevoie de o conlucrare activă la acest nivel. Îmi amintesc de o mamă a trei fiice care îmi spunea: „Părinte, sunt foarte ocupată cu serviciul, nu am timp de fetle mele, aşa că le-am încredinţat Maicii Sfinte, să le păzească, să le crească”. De acord cu o încredere puternică în Providenţă, în grija Tatălui Ceresc. Şi eu mă bazez pe sfinţii patroni pentru protecţia fiilor mei, însă nu putem lăsa totul în grija Celui de Sus. E nevoie de colaborare, de conlucrare, de ascultare a Cuvântului şi practicarea Lui.
Binecuvântarea nu pică din cer, ci e anticipată prin viaţa spirituală, prin pregătirea la căsătorie, şi e întreţinută şi păstrată post-matrimonial.
Trăirea creştină a fiecărui individ permite o intimitate cu Dumnezeu, un dialog al rugăciunii, o îmbogăţire prin intermediul Sacramentelor, o educare a credinţei şi a cunoştinţelor religioase. Trăirea acestor elemente face să ne dorim oficializarea relaţiei înaintea lui Dumnezeu, nu că aşa vrea bunica, sau că aşa spune mama, sau că aşa e tradiţia, ci datorită nevoii noastre de sacru, de a ne construi celula familială pe piatră solidă, pe stâncă, pentru a face faţă greutăţilor, provocărilor, ispitelor.
Un element esenţial îl constituie pregătirea pentru Căsătorie, moment de har în care sistematizăm cunoştinţele noastre, umplem golurile, aflăm răspunsuri la întrebări. În Biserica Latină se marşează pe o pregătire îndepărtată (cea făcută din pruncie, cateheza generală, care atinge şi aspecte legate de căsătorie), pregătire apropiată (logodnicii se instruiesc la acest nivel, află detalii, etc.) şi pregătirea imediată, cea care precede Sacramentul, cea care învinge ultimele rămăşiţe de ignoranţă şi-i aduce pe viitorii miri înaintea celebrării.
Conform Dreptului Canonic, pregătirea pentru Căsătorie este o condiţie absolut necesară. În mod normal nici un preot nu poate celebra Sacramentul Căsătoriei fără a-i fi pregătit în prealabil pe cei doi. Elementele care se discută în trei (preotul şi viitorii miri) sau patru (mai poate să apară un consilier matrimonial sau un sexolog în această ecuaţie) sunt fundamentale – caracteristicile Căsătoriei, drepturile şi obligaţiile partenerilor, elemente de viaţă comună, anticiparea posibilelor probleme, analizarea unor impedimente care ar putea invalida căsătoria, etc. Cu siguranţă ar fi nevoie de un întreg articol special pe această temă a pregătirii pre-matrimoniale, care să întoarcă pe toate feţele acest subiect şi să sublinieze toate aspectele atinse în cadrul acestor discuţii. Chiar un manual universal valabil ar fi necesar, pentru a oferi fiecărui formator o linie generală, o listă de subiecte asupra cărora să insiste cu viitorii soţi.
De la bun început trebuie să înţelegem că legătura dintre noi e unică şi indisolubilă. Nu putem fi cu mai mulţi parteneri simultan, precum nu putem ieşi din relaţie după cheremul nostru. Soţii trebuie să înţeleagă că nu se căsătoresc pentru 6 luni sau cinci ani, ci, cum spunea un preot în vârsta, „până când groparul aşterne pământ peste noi”. Matrimoniul este încheiat pe viaţă, şi nu până la apariţia primelor probleme sau discuţii tensionate. Nu mă enervez, îmi adun „jucărelele” şi plec, ci renunţ la mine, mă rog, dialoghez, încerc din toate puterile să dezamorsez problemele, frustrările şi nemulţumirile. Când văd în partener un dar de la Dumnezeu, e simplu să trec peste toate şi să mă las condus de iubire, de altruism, să mă dăruiesc, să-mi asum responsabilităţile, să colaborez cu partenerul şi să-l respect. Iată harul care lucrează şi educă, iată binecuvântarea lui Dumnezeu care hrăneşte şi înnobilează
Aici e marea problemă, aşa cum spuneam şi în numărul trecut – conştientizarea necesităţii iubirii şi fidelităţii faţă de partener, dorinţa de sacrificiu reciproc, fundamentate pe ideea că indiferent de ce se întâmplă trebuie să facem căsnicia să meargă chiar şi atunci când sunt probleme. Pentru un partener care doreşte să fie fericit punând accent doar pe trup, pe frumuseţe, sănătate sau bogăţie, căsătoria este incompletă şi nu poate ajunge să se desăvârşească. Trebuie să înţelegem că frumuseţea trece (nu toate femeile au dimensiuni 90 – 60 – 90, sau nu le păstrează până la adânci bătrăneţi), că sănătatea e relativă, că banii vin şi se duc, şi mai ales că relaţia conjugală e mult mai mult decât aceste elemente perisabile.
Am convingerea că un bun creştin, trăitor al Cuvântului, colaborând cu harul despre care am vorbit deja, va face totul ca relaţia să se desfăşoare în condiţii optime. Divorţul nu e o opţiune pentru că „ceea ce Domnul a unit, omul să nu despartă”. Fidelitatea este sacră, pentru că angajamentul comun, consimţământul dat, sunt eterne şi susţin relaţia. Altfel se poate ajunge şi la situaţii de genul „ştiţi, soţia mea e bolnavă, la pat, eu am nevoi (?!), prin urmare am rezolvat problemele intime în altă parte”. Din păcate o astfel de mentalitate există, la fel cum există şi persoane care afirmă aberaţii de genul „acum ce mare scofală e că am mai fost si cu alte persoane, doar eu îmi iubesc partenerul / partenera, şi tot la el / ea mă întorc, iar micile mele escapade nu afectează în nici un fel relaţia oficială”. No comment! O astfel de atitudine a fost întreţinută de o lipsă de valori morale, de educaţie creştină, de respect, de exemplu al propriei familii. Atenţie părinţi! Ceea ce oferiţi voi copiilor e literă de lege. Pentru ei, ceea ce văd în casă constituie o normalitate pe care vor dori să o repete, să o imite. Cum vă explicaţi proliferarea violenţei domestice, violenţei verbale, infidelităţii, lipsei asumării responsabilităţilor, etc…?
La acest nivel al pregătirii pentru căsătorie, rolul preotului e extrem de important. Deschiderea cu care-i primeşte pe viitorii soţi, cunoştinţele pe care le pune la dispoziţia lor, pedagogia sa sunt de mare preţ. A asculta problemele, a oferi răspunsuri pertinente (în fond aici e o mare problemă a celor tineri, o acuză adusă preoţilor – nu reuşesc să se facă înţeleşi; le e ruşine să abordeze anumite subiecte, pe care din păcate continuă să le perceapă ca tabu-uri sau, din ignoranţă, nu au habar de răspunsurile ce ar trebui oferite; explică totul doar din punct de vedere teologic, folosind argumente greu de ingurgitat pentru o generaţie lipsită de educaţie creştină; etc.), a prezenta caracteristicile Căsătoriei sunt imperios necesare.
Bine, ne-am căsătorit, a trecut luna de miere, începem să ne rodăm împreună, să facem planuri comune din ce în ce mai elaborate, investiţii, rate, concedii, etc. Ce se întâmplă cu binecuvântarea asupra căreia ne-am propus să ne oprim în acest articol? Am uitat deja de ea, sau ne dăm silinţa să o păstrăm, să o îmbogăţim?
Pentru creştinul care înţelege că fără Dumnezeu nu se poate face nimic, că pentru cel care-L iubeşte pe Dumnezeu toate sunt aşternute spre bine (cum zice Sf. Pavel în scrisoarea sa către Romani), binecuvântarea e permanent percepută ca hrană şi bază a căsătoriei. Prin urmare creştinul nu se poate debarasa de trăirile creştine cu care era deja obişnuit, de cooperarea cu harul de Sus.
Viaţa spirituală îşi are rolul său, atât la nivel personal, cât şi ca exemplu oferit celuilalt, existând posibilitatea ca într-un cuplu, doar unul dintre parteneri să fie un bun creştin. Datoria e de a-l ajuta şi pe celălalt să crească, să ajungă la o intimitate cu Dumnezeu, să înţeleagă lucrurile din punct de vedere creştin. Altfel binecuvântarea se „blochează”, nu poate fi fructificată la adevărata valoare.
Rugăciunea în doi e apa turnată la rădăcina „plantei” numită familie. Pot fi situaţii mai puţin dorite când lipseşte timpul, pot exista parteneri care sunt obişnuiţi să se roage singuri, însă comuniunea presupune întotdeauna măcar doi membri. Plus că „acolo unde doi sau trei sunt uniţi în Numele Meu, şi Eu voi fi cu ei”. Sunt cuvintele lui Isus, cel care a binecuvântat nunta din Cana, cel care a ridicat Căsătoria la rangul de Sacrament.
Se crează astfel Basilica domestica, celula creştină în care partenerii se formează, copiii vor găsi un mediu propice evoluţiei spirituale, într-un cuvânt se naşte cuibul în care Dumnezeu e prezent.
Iată, dragi prieteni, câteva consideraţii, sumare, e drept, legate de Sacramentul Căsătoriei, de binecuvântarea Domnului asupra noii familii. Multe au rămas de spus, multe ar fi trebuit subliniate. Mea culpa pentru scăpările inerente. Oricum, intenţia de la care am plecat nu a fost aceea de a prezenta exhaustiv acest subiect, ci doar de a atinge anumite idei care vă să poată da un imbold pentru o aprofundare ulterioară.
În articolul viitor ne vom opri asupra „creşterii cuplului”, element dorit şi intenţionat de Dumnezeu. Şi aici sunt necesare anumite consideraţii de natură psihologică, sociologică, chiar şi fiziologică, dacă spaţiul ne va permite.
Până data viitoare, să auzim numai de bine.
Pr. Titus Sas
Departamentul pentru Familie şi Viaţă