„Dumnezeu i-a chemat…”

Vă propun, dragii mei, să ne oprim asupra celulei de bază a societăţii – familia, instituţie atât de lezată de mentalitatea modernă, de „trăirea clipei”, de lipsa de speranţă, de prognoză, de viitor. Pornim de la ceea ce Cartea Genezei ne oferă despre cuplul primordial, Adam şi Eva. „Dumnezeu i-a chemat, i-a binecuvântat şi le-a spus: Creşteţi, vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Gen. 1, 28 ).

„Dumnezeu i-a chemat”, elementul iniţial, cel care aduce din două zări diferite pe cei doi membri ai cuplului, e unul care dă mari bătăi de cap. Un moment de cotitură în cadrul a două destine, un moment venit să schimbe desfăşurarea individuală a unei vieţi, un moment care-i cheamă pe cei doi la împărtăşirea în comun a vieţii, cu toate aspectele ei, pozitive sau negative.

Pentru mulţi tineri tocmai aici e marea problemă: găsirea unui partener de viaţă. Şi nu a unei persoane oarecare, ci a unui partener, a unei jumătăţi, alături de care să trăiască până la adânci bătrâneţi, cu care să fie împreună „la bine şi la rău, în sănătate şi în boală, în băgăţie şi sărăcie, până când moartea ne va despărţi”.

E din ce în ce mai greu să atingi acest scop. Mentalitatea hedonistă actuală privează cuplul de finalitate pe termen lung. E dificil de prognozat un drum împreună, există reticenţe în a te deschide total în faţa celuilalt, dar, mai ales, lipseşte spiritul de sacrificiu în favoarea partenerului. Şi sunt doar o parte infimă din lungul şir de „bolovani” care atârnă greu de picioarele noastre şi ne pun în situaţia de a nu reuşi întemeierea unui cuplu.

Am întâlnit multe persoane apropiate de vârsta critică – 30 de ani – care încep să simtă tot mai pregnant gustul singurătăţii, asociat cu pusee de disperare datorate lipsei partenerului. Şi nu e vorba aici de un simplu partener de distracţie, de chefuri, etc. Orice persoană, oricât de zvăpăiată ar fi sau ar fi fost, ajunge la momentul la care îşi doreşte cu toată fiinţa un partener de viaţă, alături de care să îmbătrânescă liniştit, alături de care să trăiască iubirea, să ofere şi să primească dragoste.

Un prim pas în identificarea unui posibil partener este să apuci să cunoşti pe cineva. Altfel e greu să găseşti persoana potrivită, în sensul că „prinţul” n-o să vină să-ţi bată la uşă şi să te invite la un suc sau să-ţi propună „înfiriparea unui dialog cu nuanţe de longevitate”, cum glumea un coleg preot. Acest moment e unul delicat, pentru că prea des serviciul, cariera, părinţii, etc., ne ocupă timpul.

Mulţi recunosc că au bani, au o poziţie socială, au un serviciu bun, dar nu au pe nimeni. Şi, evident, întrebarea mea este: „De unde să ai pe cineva când toată ziua eşti la birou?” Discuţia continuă destul de furtunos, persoana încearcă să se scuze, să-şi justifice poziţia, dar e clar că dacă nu cunoşti o persoană nu o poţi alege ca partener. Sigur că nu cluburile sunt soluţia, aşa cum nu e nici agenţia matrimonială, dar a te îngropa în muncă e cu siguranţă o piedică. Pe măsură ce timpul trece, se modifică şi grupul de prieteni, de cunoştinţe. Priorităţile se schimbă, timpul ni se scurge printre degete, avem din ce în ce mai multe de făcut, mai multe poziţii de bifat într-o agendă şi aşa sufocant de aglomerată. Deci când şi unde şi cum să-ţi găseşti pe cineva?

E momentul deciziei – vreau sau nu un partener de viaţă? Cum trebuie să fie? Ce-mi doresc de fapt? Apoi, cu mult calm şi multă rugăciune, fac ceea ce este posibil pentru a răspunde la aceste întrebăriu şi acţionez ca atare.

În cazul fericit în care, după mai multe novene către Sfânta Rita, Patroana cauzelor imposibile, am reuşit să găsim partenerul potrivit, urmează un nou pas – definirea relaţiei, a cuplului. La acest nivel apar o sumedenie de probleme, sau mai bine zis de provocări care supun relaţia unor teste serioase. Fără a avea pretenţia să fim exhaustivi, vom încerca să trecem în revistă aceste puncte spinoase, încercând să identificăm şi soluţiile, variantele optime necesare pentru cuplu.

Experienţele anterioare, eşecurile, suferinţele, etc., îşi pun amprenta pe o nouă relaţie. Suntem reticenţi în a ne implica într-o nouă experienţă care poate să se încheie la fel de brusc, ne lipseşte încrederea într-un posibil nou partener, care ar putea percepe diferit lucrurile, ar putea dori altceva decât ne dorim noi. Adesea intervine superficialitatea, lipsa dorinţei implicării totale, termenul de comparaţie cu foşti parteneri. Într-un cuvânt, deşi ne dorim cu disperare o relaţie „beton”, stabilă, de perspectivă, ne vine greu să ne implicăm, mai ales atunci când ne temem că cineva şi-ar putea bate joc de sentimentele noastre. Oare ce a făcut înainte? Oare câţi prieteni a avut? Oare are gânduri serioase? Pe unde a umblat? Cu cine a fost? Nu mă vrea doar pentru banii mei? Sau pentru că părinţii mei sunt medici, avocaţi, etc, etc, etc?

Soluţia o putem găsi doar comunicând, acceptând o transparenţă totală. Sigur că ne temem să ne aruncăm cu capul înainte într-o nouă relaţie, dar dacă nu încercăm nu vom şti niciodată dacă am găsit sau nu partenerul ideal. Eu mă deschid, mă îndrăgostesc, oare şi el / ea fac la fel? Să sperăm că da, şi atunci suntem pe drumul cel bun.

La începutul relaţiei, în această perioadă de „curtare”, fiecare vine cu ce are mai bun – punctualitate, parfum, vorbe mieroase, corectitudine, anumite reţineri, etc. Abia cu timpul ajungem să ne cunoaştem, să vedem ce are celălalt în cap. Dar tocmai problema timpului e cea dureroasă – nu-l avem, şi am grăbi cât mai mult lucrurile. Nu uitaţi de vorba din bătrâni: „Graba strică treaba”, fiţi răbdători, oferiţi-i celuilalt timp şi încredere, tocmai pentru a putea creiona împreună un drum comun.

Proiecţiile propriilor fantezii constituie reale probleme. Ne dorim un partener frumos, deştept, cu bani, cuminte, de familie bună, etc. Şi, vorba anecdotei, uităm că nu putem să ne căsătorim cu mai multe persoane odata… Important e să fi dat răspunsurile cerute mai sus, realist, obiectiv, pentru a nu avea surpriza să vedem că partenerul pe care ni l-am proiectat nu există de fapt în realitate.

O relaţie adevărată presupune compromisuri, renunţarea la propriile păreri. Evident, aici trebuie ţinut cont de ierarhia propriilor valori, mai ales atunci când discutăm de cele creştine sau umane autentice. La nivel de credinţă, de valori morale, nu putem face compromisuri, mai ales când dorim ca Binecuvântarea lui Dumnezeu să însoţească şi să îmbogăţească relaţia.

Însă suntem chemaţi să comunicăm cu partenerul şi să renunţăm la poropriile capricii, păreri, „pitici de pe creier”. Maleabilitatea e o artă care e absolut necesară. Nu putem pune două săbii în aceeaşi teacă, ci avem nevoie de egalitate, disponibilitate şi spirit de sacrificiu. Cuvântul cheie este „disponibilitate”. Sunt disponibil să-mi ascult partenerul, sunt disponibil să renunţ la propriile dorinţe, plăceri, scopuri intermediare, la propriile tabieturi, tradiţii.

Egoismul constituie problema majoră pentru un cuplu care doreşte o convieţuire longevivă. În fapt tot ceea ce se întâmplă în jur susţine această atitudine. Mentalitatea hedonistă subliniază nevoile „mele”, plăcerea „mea”, dorinţele „mele”, scopul „vieţii mele”. O astfel de mentalitate suprimă cu brutalitate orice idee de cuplu fericit.

A iubi înseamnă a te dărui, a nu mai căuta propria plăcerem propriile interese, propriile bucurii, ci pe ale celuilalt. Celălalt este un dar, şi el sau ea trebuie să devină centrul vieţii. Când se întâmplă ca ambii parteneri să perceapă totul prin prisma dăruirii, a altruismului, vorbim de un adevărat cuplu, care are toate şansele să fie fericit. Atunci sunt capabil să mă sacrific, să renunţ la propriile plăceri, să mă dăruiesc celuilalt cu adevărat.

Un alt element fundamental în construirea relaţiei îl constituie cunoaşterea reciprocă, şi nu ne referim aici la cunoaşterea fizică pe care o subliniază „specialiştii”. Această cunoaştere va fi împlinită plenar, legitim, fără compromisuri morale abia după binecuvântare (vom vedea aceste aspecte într-o discuţie viitoare). E vorba de cunoaşterea celuilalt la nivel de mentalitate, tradiţii, obişnuinţe, formare, mod de reacţie, etc.

Trebuie să ţinem cont de educaţia celuilalt, de mediul din care provine, nu ca o posibilă piedică pentru cuplu, ci pentru a putea anticipa chiar şi anumite tensiuni ce pot să apară. Tradiţiile familiei, mentalitatea impregnată din fragedă pruncie, obişnuinţele, etc., toate trebuie luate în calcul atunci când ne pregătim să ne angajăm pe un drum comun. Să nu uităm trecutul, care influenţează profund relaţia. Am întâlnit persoane care nu pot renunţa la anumite trăiri, vicii, etc., pe care le duc mai departe şi cu noul partener. O mentalitate mai libertină, spre exemplu, va avea mari probleme la nivelul fidelităţii. Sigur că trecutul poate fi schimbat, că viciile pot fi suprimate, dar foarte des ele revin la suprafaţă cu şi mai multă înverşunare. Aici intervine ajutorul partenerului, care susţine şi ajută. Altfel, vorba proverbului, lupul îşi schimbă doar părul şi nu reuşeşte să renunţe la nărav.

Părinţii pot şi ei crea probleme, tocmai datorită unui hiperprotectivism prost înţeles. Cu cine ieşi? De-al cui e? Are serviciu? E serios? Ai grija, draga / dragul mamei, să nu-şi bată joc de tine. Sigur că părinţii sunt dominaţi de intenţii bune, însă pot adesea exagera şi sufoca o personalitate dornică să se implice într-o relaţie.

Şi prietenii pot consuma o mare parte a timpului,  care, în mod normal, ar trebui alocat celuilalt. Bărbaţilor li se reproşează adesea timpul petrecut la fotbal, la o bere, aşa cum femeilor li se impută micile şuete cu prietenele. Şi aici e necesar compromisul, comunicarea, tocmai pentru a identifica variante comune, comfortabile pentru ambii parteneri.

Cu siguranţă cuplul trece prin mult mai multe, se loveşte de alte greutăţi, trebuie să facă faţă unei multitudini de provocări. Dar totul se realizează împreună. Aceasta e reţeta şi soluţia fundamentală. Ne-am cunoscut, vrem să mergem înainte, avem un drum comun, dar nu mai sunt eu sau tu, ci noi, adică un tot unitar, nu două persoane ci o singură entitate. Cum spunea Părintele Vasile Fernea, de pioasă memorie, de aceea se numeşte relaţia conjugală, pentru că cei doi parteneri trag în acelaşi drum, spre aceeaşi direcţie, susţinându-se reciproc.

Data viitoare ne vom opri asupra unui element fundamental – binecuvântarea lui Dumnezeu, binecuvântare fără de care cuplul nu mai e cuplu, familia nu mai e familie, căsătoria nu e căsătorie. O putem numi cum vrem – uniune liberă, concubinaj, cuplu modern, etc., dar nu-i putem atribui profunzimea şi bogăţia sacramentală a căsătoriei.

Până data viitoare, să auzim numai de bine.

 Pr. Titus Sas
Departamentul pentru Familie şi Viaţă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *