„Ecclesia domestica” şi postul

În primul rând, practica pastorală mi-a demonstrat, fără urmă de dubiu, că foarte des nu ştim să postim, nu reuşim să intrăm în profunzime, cramponându-ne strict pe postul alimentar, fără a înţelege că postul nu e un scop în sine (o listă lungă de alimente la care am renunţat sau de fapte bune pe care le-am făcut) ci un mijloc de eliberare, purificare, care ne apropie de Dumnezeu.

În al doilea rând pentru că discutând cu tinerii am observat mari reticenţe faţă de post, motivate de faptul că e rezervat exclusiv celor în vârstă, care nu au altceva de făcut decât să se roage şi să postească, că cei tineri, având o viaţă activă, nu pot renunţa la proteine, glucide, lipide, etc. Din păcate pentru entuziasmul vârstei, se uită că anumite tipuri de „demoni„ (alcoolul, tutunul, lenea, minciuna, egoismul, hormonii, etc.) nu pot fi scoşi decât cu post şi rugăciune.

În al treilea rând, pentru că familia, ecclesia domestica, are nevoie de post, de rugăciune, de un exemplu pozitiv şi constructiv oferit copiilor de către părinţi. Uităm că şi copiii pot posti (de la un fast – food, de la jocuri pe calculator, de la televizor, de la micile răutăţi), pot fi mai buni, mai apropiaţi de părinţi, mai respectuoşi, mai harnici, mai altruişti.

Haideţi să vedem, „băbeşte”, despre ce este vorba.

Ce este Postul Mare? O perioadă de 40 de zile în care fiecare creştin se pregăteşte pentru Paşti, în care fiecare dintre noi „moare” pentru ceea ce este lumesc pentru a învia în glorie alături de Cristos. Întreaga atitudine externă şi internă arată că suntem într-o perioadă penitenţială, de jertfă, de apropiere de Dumnezeu, de îmbunătăţire sufletească, o perioadă în care facem sacrificii (sacra facium = a face sfânt, a sfinţi), unindu-ne suferinţele şi mortificările cu Isus cel care se urcă pe altarul Crucii pentru a se jertfi pentru noi, pentru a ne împăca cu Tatăl.

De ce 40?Pentru că 40 de ani a umblat prin deşert Israel până să ajungă în Ţara Promisă. Pentru că 40 de zile a postit Isus în deşert, înainte de a-şi începe activitatea publică (Mt. 4, 2). Şi mai sunt şi alte exemple care aşteaptă să fie descoperite de către noi în paginile sfintei Scripturi.

Care sunt elementele Postului? Orice creştin ştie (sper) că în Postul Mare e chemat la post, rugăciune şi caritate. Să le luăm pe rând…

Cum, ce şi de la ce postim?

Postul presupune să renunţi la ceea ce îţi place, la ceea ce e nepermis, dar chiar şi la ceea ce e permis şi licit, pentru a te dedica lui Dumnezeu, pentru a renunţa la propriile interese şi plăceri, pentru a te dedica celuilalt.

Biserica propune un minimum minimorum, un minim de efort alimentar pe care fiecare trebuie să-l facă: să renunţe la carne şi produse de sorginte animală în fiecare luni, miercuri şi vineri în perioada Postului Mare, să evite saturarea excesivă (se mănâncă doar o dată pe zi mai serios şi de două ori se „ciuguleşte” o gustare frugală), să se roage şi să fie generos cu aproapele. E un prim pas pentru eliberarea noastră şi apropierea de Dumnezeu, dar este, evident, insuficient pentru cel care doreşte o intimitate cât mai mare cu Isus, cu Jertfa Sa răscumpărătoare.

Fiind creştini catolici, trebuie să ţinem cont de ceea ce Biserica a legat şi a dezlegat, în virtutea puterii primite de la Isus (Mt. 16, 19). Prin urmare, nu uitaţi că pentru femeile gravide, cele care alăptează,  bătrânii, bolnavii, muncitorii, copiii, postul alimentar e dezlegat, nu mai este obligatoriu. Dar aici vine „bomba”: asta nu înseamnă că ei nu trebuie să postească de loc. O pot face foarte bine la alte nivele.

Pentru mulţi creştini, postul alimentar, de carne, e prea puţin reprezentativ. Dacă ar fi să ne legăm de categoriile expuse mai sus, sau de vegetarieni, ar însemna că nu mai avem despre ce să discutăm, nu mai există „obiectul muncii”. Oare ei nu trebuie să postească? Ba da. O să şi vedem cum.

Postul e o atitudine generalizată a dezlipirii de cele lumeşti, în care deschid bine ochii la realitatea înconjurătoare şi analizez care sunt elementele care mă apropie de Dumnezeu, pentru a le intensifica, şi care sunt cele care mă îndepărtează de El, pentru a le şterge de pe listă.

Uităm prea des faptul că adevăratul sens al postului este acela de a ne apropia de Dumnezeu, de a fi capabili să spunem „Fie voia Ta”, fie că ne dă, fie că nu ne dă după cererile noastre. Postul presupune unificare cu Dumnezeu, cunoaştere, intimitate.

Închipuiţi-vă că sunteţi într-un balon cu aer cald, care doreşte să urce cât mai sus. Postul reprezintă mijlocul prin care tăiem de pe nacelă „sacii”, lestul care îngreunează ascensiunea. Asta înseamnă renunţare la ceea ce ne place, la ceea ce ne ţine la distanţă de Creator.

Dacă vedem astfel lucrurile, ne dăm seama că simpla renunţare alimentară nu e de foarte mare ajutor, dacă nu e unită cu o atitudine pozitivă, de spiritualizare autentică. Ce folos am că 40 de zile am mâncat doar pâine şi apă dacă nu am devenit mai bun, mai altruist, dacă m-am certat cu vecinul de palier, dacă nu am iertat ofensele, dacă nu am devenit mai generos? Unde e urcarea mea? Am devenit mai bun, mai aproape de Isus? Să nu uităm ce ne spune Scriptura: „Nu mâncarea ne apropie de Dumnezeu. Dacă mâncăm, nu câştigăm nimic, iar dacă nu mâncăm, nu am pierdut nimic.” (1 Cor.8, 8)

Unde e postul meu când nu renunţ la ceea ce-mi place, la tabieturile mele? Îmi amintesc o discuţie cu o tânără domnişoară, mai bizantină de felul ei, care, la o agapă ce a urmat unei reuniuni, se uita mirată la mine că am dat-o pe sarmale (ceea ce ni s-a pus pe masă), deşi era post. Fata a descoperit un borcan mare de zacuscă şi a mâncat o grămadă. La final îmi spunea cât de bună a fost şi cât de mult a mâncat. Unde-i postul? Aaa…, nu am mâncat carne? Corect. Dar unde-i postul?

Vrei să posteşti concret, renunţă la ceea ce-ţi place cel mai tare, la ceea ce îţi pică bine. Aşa vei dovedi că-L iubeşti mai mult pe Dumnezeu decât orice lucru pământesc. Cei ce mai au nevoie de o confirmare în acest sens să reia pasajul cu Avraam care e gata să renunţe la Isac pentru că aşa vrea Dumnezeu (Gen. 22, 1-11) Eşti fumător? Lasă ţigara. Îţi place să bârfeşti? Muşcă-ţi limba şi reciteşte Epistola Sf. Iacob. Eşti dependent de televizor, alcool, cărţi poliţiste, etc.?  Renunţă la ele pentru Domnul. Se naşte în noi o suferinţă, o renunţare, cu rol absolut benefic pentru evoluţia noastră.

Dar să nu uităm mai ales faptul că nu ceea ce intră în noi e problematic, ci că ce iese din noi, din gura, din inima noastră, otrăveşte şi murdăreşte (mai recitiţi pasajul de la Marcu, cap. 7, versetele 14-23). Prin urmare e nevoie să postim de la faptele rele, de la gânduri maligne, vorbe dure, minciuni, critici, judecăţi, etc. Să nu uităm vorba populară atât de înţeleaptă: „Înainte de toate e postul de păcate, şi apoi cel de bucate”.

Uităm de Isus şi ispitirea Sa în deşert (Mt. 4, 1-11). Domnul nu a postit doar de la pâine, ci şi de la dorinţa de a poseda şi de la dorinţa de a-şi manifesta puterea. E lupta concretă cu cele trei ispite majore: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii.

Dacă nu e suficient ce ne spune Biserica, Scriptura, hai să vedem ce fac şi alţii. Ramadanul turcilor vine să ne arate că, deşi nu sunt creştini, ei ştiu să postească şi să se pregătească aşa cum se cuvine. Cei cinci piloni ai islamului sunt postul, cultul lui Allah, rugăciunea, caritatea şi pelerinajul la Mecca. În Ramadan, musulmanii se concentrează mai mult pe credinţa lor şi mai puţin pe problemele cotidiene. Pentru ei, a posti nu ridică nici o întrebare vis-a-vis de necesitate sau obligativitate. E voia lui Dumnezeu şi e spre binele fiecăruia. Postul e obligatoriu pentru fiecare adult sănătos, cu excepţii deja auzite mai sus: bătrâni, bolnavi, gravide, muncitori, etc. Cei ce postesc nu mănâncă nimic toată ziua, nu beau apă, fiind interzis şi consumul de tutun, gumă de mestecat, chiar şi relaţiile intime dintre soţi. Iar seara, după apusul soarelui, se aşează la masă, invită pe străini, vizitează rude sau prieteni. De ce toate acestea? Pentru că postul te apropie de Dumnezeu, te face receptiv la nevoile celorlalţi, poţi face fapte bune şi te poţi abţine de la plăceri. Iar Postul musulmanilor nu e doar alimentar, fiind foarte atenţi să nu mintă, să nu fure, să nu bârfească, să nu dea mărturie mincinoasă şi să nu fie lacomi.[1] Mai e nevoie de alte comentarii?

Cum e cu rugăciunea? Simplu. Niciodată nu suntem mulţumiţi de calitatea şi cantitatea rugăciunii noastre, dar suntem din ce în ce mai prinşi în treburile cotidiene şi constatăm cu stupoare că nu mai avem timp, energie şi chef pentru o viaţă spirituală mai profundă. Ce se poate face?

Am postit de la cele plăcute mie, de la televizor, de la o carte, de la o ciocolată, şi-mi dau seama că am brusc, o grămadă de timp liber. Ce fac cu el? Îl ofer lui Dumnezeu, rugăciunii, meditaţiei, contemplaţiei. Domnul fie lăudat, avem rugăciuni destule specifice acestei perioade: Cale Crucii, rozariul de durere, devoţiuni la rănile Domnului, psalmi, rugăciuni penitenţiale, etc. Avem şi timp, avem şi ce face, deci vom urca şi mai mult spre Cer.

Cum e cu caritatea? La fel de simplu, doar să avem această dispoziţie. Am renunţat la un salam, la o carne, la o sticlă de ceva, avem şi timp, avem şi bani în plus, deci ne putem orienta cu generozitate şi către aproapele aflat în nevoi. A da o coajă de pâine celui flămând, apă celui însetat, a avea grijă de bolnavi, a-i primi pe străini, sunt doar câteva din faptele de îndurare trupească asupra cărora am meditat în Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi.

Dacă postim şi renunţăm, nu o facem pentru a economisi bani, ci pentru a fi capabili, chiar şi în criză, să dăruim.

Revenind la ideea de la care am plecat, la ecclesia domestica a fiecăruia dintre noi, deşi ar mai fi multe de spus, sper că e clar pentru toţi că e necesar să postim, să ne rugăm, să fim mai generoşi unii cu alţii. Tăticii renunţă la o bere, la un meci de fotbal pentru a oferi mai mult timp familiei, grijilor casei, relaţiilor cu copiii. Mămicile renunţă la o emisiune, la o telenovelă, pentru a vizita vreun prieten bolnav, pentru a discuta mai mult cu partenerul de viaţă. Chiar şi pruncii pot fi un exemplu pentru cei mari, aşa cum am experimentat odată cu un puşti care mi-a mărturisit că în post a renunţat la ciocolata sa favorită şi a oferit-o unor copii sărmani din cartier! Cât de mult se bucură părinţii voştri, dragii mei, dacă văd că mai „tăiaţi” din programul de calculator şi Messenger şi daţi o mână de ajutor în casă. Asta e iubirea, asta e altruismul. Să iertăm şi să cerem iertare, să fim mai buni, mai generoşi, cu Dumnezeu şi cu aproapele.

Iar ca temă de casă, de meditat şi de pus în practică în perioada Postului Mare, vă propun tuturor rugăciunea Sf. Efrem Sirul, o rugăciune plină de înţelepciune şi elemente spirituale care să completeze postul, rugăciunea şi caritatea noastră:

„Doamne şi Stăpâne al vieţii mele,nu-mi da mie spiritul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de domnie şi al vorbirii în deşert.
Iar spiritul curăţiei, al umilinţei, al răbdării şi al iubirii dăruieşte-mi-l mie păcătosului.
Aşa Doamne Împărate, dăruieşte-mi mie să-mi văd greşelile mele, şi să nu osândesc pe fratele meu.
Că sfânt eşti întotdeauna, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin”.

 

Pr. Titus Sas

Notă:
[1] “The Sacred Month of Ramadan”, în Antalya Times, sept. 2009.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site utilizează cookie-uri. Pentru a asigura buna funcţionare, pentru a îmbunătăţi utilizarea şi funcţionalitatea acestuia, pentru a personaliza conţinutul şi anunţurile, şi pentru a analiza traficul, asemenea majorităţii site-urilor, folosim cookie-uri. Dacă nu sunteți de acord, unele funcționalități s-ar putea să fie indisponibile. Puteţi oricând să vă schimbaţi sau să vă retrageţi consimţământul. Aflați mai multe detalii aici.
Accept
Nu accept