Familia – model de muncă în echipă

Intraţi deja destul de profund într-un an dedicat familiei, avem nevoie mai mult decât oricând de o privire optimistă, plină se speranţă pentru viitor. Iar unul dintre elementele care stau la baza acestei atitudini pozitive o constituie tocmai familia, familia creştină, cea formată în modul cel mai firesc din tată, mamă şi copiii, o ecclesia domestica, o trinitate în cel mai simplu şi adevărat sens al cuvântului.

Mulţi cântă prohodul familiei tradiţionale, spunând că a ajuns un element desuet, fără relevanţă în societatea care propune doi taţi, două mame (familiile homosexuale), concubinajul numit atât de elegant convieţuire, mame surogat, familii monoparentale, în care „mama” (nu se putea fără ghilimele) caută o aventură doar pentru inseminare, neavând nevoie de soţ dar fiind dominată de instinctul egoist de a avea un copil doar pentru ea. Mulţi spun că familia tradiţionale este imposibil de realizat sau de păstrat în viaţă. La fel cum mulţi spun că familia tradiţională nu oferă nimic constructiv, util, modern, pentru societate, iar noi, oamenii anului 2011 nu mai putem trăi în trecut, în întuneric (cu sarcasmul de rigoare din partea noastră, evident).

Şi totuşi… Există speranţă, există viitor, iar omul cu capul pe umeri nu pleacă urechea la vorbele celor numiţi de Sf. Petru în prima sa epistolă „dobitoace fără de minte”, „izvoare fără de apă, nori purtaţi de furtună”, „promiţând libertatea, ei care sunt sclavi ai patimilor lor”. Vă propun de data aceasta un singur model, urmând să vedem şi altele în viitorul apropiat.

În momentul facerii omului, după ce Dumnezeu a văzut că era bun, a gândit Creatorul că nu e bine să fie omul singur, că ideal ar fi să aibă un ajutor asemenea lui. Aşa că a creat femeia, egala bărbatului, care să-l completeze, care să-l iubească şi să fie iubită de el. „Va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi un singur trup.” (Gen 2, 24)

Dintru început egalitatea în demnitate, iubirea altruistă, interesul comun, etc. duc la ideea că familia presupune existenţa unei echipe, sau, cu alte cuvinte, pentru a face ca familia, casa, „să meargă” e obligatoriu să existe mentalitatea muncii în echipă.

Părintele Vasile Fernea, explicând căsătoria, avea o abordare hâtră şi foarte realistă: vorbim despre cuplul conjugal pentru că soţul şi soţia trag împreună în acelaşi jug. Pentru a duce înainte „carul”, ambii parteneri trebuie să tragă în aceeaşi direcţie, să se susţină reciproc, să-şi imprime propriul ritm. Dacă numai unul dintre parteneri trage, căruţa se învârte în cerc, pe loc, fără a înainta. Dacă fiecare trage într-o altă direcţie se consumă inutil energie preţioasă, iar la un moment dat jugul se rupe şi s-a terminat cu respectiva familie.

Prin urmare, un element fundamental în funcţionarea unei familii este acela al muncii în echipă, al conştientizării faptului că nu e vorba de individualism şi individualităţi ci de o echipă, unde fiecare susţine pe celălalt, muncind pentru un scop comun. Iar familia creştină, şi nu numai, trebuie să fie un model, un etalon în acest sens (cei care sunteţi microbişti cunoaşteţi foarte bine ce poate face o echipă muncitoare, fără mari vedete, de genul Unirea Urziceni sau Oţelul Galaţi, care luptă pentru un scop comun, în comparaţie cu o echipă de stele, de vedete, de genul Real Madrid, în care fiecare trage pentru el şi propriul cont bancar).

Pentru a fi eficientă, munca în echipă presupune câteva principii de bază. Le luăm pe rând şi vedem care sunt şi cu ce se mănâncă. Să nu uităm însă că acolo unde au apărut deja pruncii şi pot fi implicaţi, ei fac obligatoriu parte din echipă. Să nu creadă cineva că doar părinţii trag la jug, că pentru copii sunt doar drepturi, nu şi obligaţii. Fals! Atenţie, altfel copiii noştri nu vor fi capabili de muncă în echipă, nici în pruncie, nici în viitoarele lor familii.

Primul element este încrederea în partener, în capacităţile sale de a iubi, de efort, de transparenţă. Iubirea face să nu mai fii stăpân pe trupul tău, pe viaţa ta. Îţi pui totul în mâinile celuilalt, cu încredere, speranţă, iubire. Nici unul dintre parteneri nu este invulnerabil, nici unul nu e mai important decât celălalt. Nu se poate înainta fără încredere, fără să crezi că celălalt te iubeşte, îţi vrea binele, binele copiilor, interesele sunt nobile şi altruiste.

Încrederea se câştigă greu şi se pierde cu multă uşurinţă, iar atunci când a dispărut, problemele încep să apară, dar nu e totul pierdut. Cu iubire se ajunge la iertare, la refacerea legăturii, la armonie, şi de la caz la caz la ce o fi nevoie pentru a face casa să meargă înainte.

Mă încred în celălalt şi devin mai capabil în a mă angaja în munca pentru familie, „jugul” pare mai uşor, mai facil de tras. Pentru cei dornici de studiu ulterior, recomandăm cu căldură lucrarea lui Gary Smalley „Cum să-ţi înţelegi soţia la bine şi la rău”, un manual practic de căsnicie adresat bărbaţilor, pentru că, vorba autorului, „fiecare dintre noi are o familie pe care o iubeşte şi vrea să o protejeze”.

Un al doilea element important îl constituie curajul de a comunica, de a vorbi cu partenerul şi a transmite ceea ce ar trebui să fie modificat, ceea ce nu este normal, ceea ce ar trebui evitat. Altfel se creează o armonie artificială, în care fiecare este de acord cu celălalt, nu are nimic de adăugat sau corectat, totul e convenabil. Această pseudo-armonie are la bază grija de a nu-l supăra pe celălalt, de a nu crea confuzii sau tensiune, teama de conflict. Comunicarea constituie elementul fundamental fără de care munca în echipă nu are nici o şansă de succes.

E mare nevoie de atenţie la acest nivel, mai ales că bărbatul şi femeia, deşi creaţi de acelaşi Dumnezeu funcţionează extrem de diferit. Se spune adesea aceeaşi frază, de către ambii parteneri, şi fiecare înţelege cu totul altceva. De aceea e nevoie de răbdare, perseverenţă, nervi elastici, colaborare, comunicare autentică, profundă, sinceră.

Al treilea element extrem de important îl constituie angajamentul. Fiecare se implică în casă, îşi împlineşte misiunea, scopurile, „fişa postului”, face cu drag ceea ce are de făcut ştiind că o face din iubire, pentru binele celuilalt, iar atunci când celuilalt îi este bine, evident e bine şi pentru tine. Astfel familia scapă de ambiguitate, nelămuriri, dubii, fiecare ştie ce are de făcut.

Societatea de astăzi, prin mentalitatea superficială, misogină, prin mituri şi idei preconcepute despre colaborarea în familie, oferă portiţe de scăpare celor care nu se implică, nu se angajează în familie. Tot mai des apar tătici mult prea obosiţi de muncă, de „job”, incapabili să aibă grijă de copii, să dea cu aspiratorul, să spele vasele sau să facă ordine în dormitor. Aşa cum sunt şi unele mămici prea prinse de carieră, care numai au chef de copii şi angajează bone, plasând pe umerii altcuiva responsabilitatea educării lor. Sau mamele care din pricina carierei nu doresc copii, sau nu doresc să nască pe cale naturală pentru a evita durerile sau necesarele remodelări chirurgicale.

Familia creştină oferă exemple concrete de implicare în viaţa de familie, pentru că fiecare este conştient de aportul pe care trebuie să-l aducă la binele casei. Nimeni nu se eschivează de la angajarea în treburilor casnice cotidiene, şi astfel toată lumea este fericită.

Îmi amintesc de exemplul pe care mi-l oferea un coleg preot, mai în vârstă decât mine, cu mai multă experienţă. Pentru a-i obişnui pe copii cu implicarea în treburile casei, fiecare dintre ei a primit o misiune, pe care a dus-o la îndeplinire cu mult entuziasm, chiar dacă uneori lipsea cheful sau existau mici vociferări. Unul aranja paturile, altul curăţa pantofii tuturor, altul ducea gunoiul. Iar după un timp schimbau între ei aceste „misiuni”. Iată o modalitate concretă de a te obişnui cu implicarea, cu angajamentul, în spirit de sacrificiu, pentru binele tuturor.

Cel de-al patrulea element aduce în discuţie responsabilităţile. Fiecare cunoaşte poziţia, rolul, importanţa muncii, nimeni nu se eschivează de la munca pe care trebuie să o depună, cu încredere în celălalt şi respect. Standardele pot fi ridicate, dar vor fi atinse prin munca în echipă.

Din păcate, aşa cum lipseşte angajamentul, lipseşte şi asumarea responsabilităţilor. Multe persoane se căsătoresc şi fac copii deşi nu sunt pregătiţi nici să fie soţi sau soţii, nici să ofere o paternitate responsabilă. Cauzele acestui fenomen sunt multiple, de la imaturitatea psihică, socială, până la exemplul rău primit de la părinţi (a se citi „hiperprotectivismul”, prin care bietul soţ, sau biata soţie, este incapabil / incapabilă să facă ceva în casă pentru că mămica nu l-a pus niciodată să spele o farfurie, să ducă gunoiul, să facă o omletă, sau o ciorbă, etc.), de la modele societăţii, în care bonele şi menajerele sunt extrem de bine primite şi văzute, până la „fofilarea” genetică specifică generaţiei tinere de a-şi asuma responsabilităţile, pentru că, nu-i aşa, de vreme ce nu există ziua de mâine, de ce să ne mai stresăm cu ziua de azi, obligaţii, responsabilităţi şi alte asemenea prostii înrobitoare, ştirbitoare ale libertăţii!?

Un ultim element esenţial: atenţia la rezultate, la atingerea scopurilor. Pentru familie nu sunt esenţiale rezultatele individuale ci cele ale grupului. Pentru mulţi oameni aceste aspecte nu sunt suficient înţelese, fiecare încercând să-şi asume meritele, rezultatele, ideile geniale, etc.

În multe case există persoane care doresc să conducă de dragul de a conduce, fără a se implica prea mult, fără a-şi asuma responsabilităţi prea numeroase. Pur şi simplu consideră că fără ei nu se mai învârte pământul, că biata soţie (asta este regula generală) nu se poate descurca singură, nu poate lua decizii, nu poate face faţă tuturor provocărilor. Uită bieţii de ei că fiecare cimitir este plin de „oameni de neînlocuit”.

Atenţia lor este focalizată pe propriile gânduri, propriile idei, sunt capabili să dea comenzi, să ofere soluţii, pentru că „ştiu eu mai bine decât tine ce e bine pentru noi”. O astfel de atitudine nu are un efect de liant în cazul partenerilor.

Dacă sfaturile au dus la rezultate notabile, este evident cine îşi asumă meritele, cine se laudă la prieteni, părinţi, socri, etc. Când e de rău, ne facem că nu mai cunoaştem pe nimeni. Vorba aceea din popor, dacă copilul e cuminte seamănă cu tata, dacă e rău e exclusiv al mamei.

De aceea vor trebui să fie eliminate orgoliile şi munca strict individuală, care-şi asumă merite şi rezultate, dar evită să-şi asume părţile negative, imputându-le altcuiva. E nevoie să se evite tendinţa de a capta atenţia, accentul pe cariera individuală, importante fiind rezultatele echipei, în general, şi ale familiei în special.

Aceste principii pot fi aplicate oriunde există o echipă: în afaceri, în Biserică, în familie, în orice instituţie, etc.

Dacă vreţi să citiţi mai multe despre munca în echipă, despre ce e bine şi ce trebuie evitat, vă recomand Patrick Lencioni, „Cinci disfuncţii ale muncii în echipă. O fabulă despre lideri”. O carte despre companii şi firme, dar care detaliază principiile de mai sus, principii universal valabile, necesar să fie cunoscute şi aplicate.

Vreţi o căsnicie, o familie fericită? Nu uitaţi să funcţionaţi ca o echipă, ca un tot unitar. Vreţi să fiţi vedete, care driblează singure, centrează şi tot ele dau gol? Mai staţi şi cugetaţi, până nu e prea târziu şi încă se mai poate face ceva.

Dea Domnul ca anul acesta să auzim chiar numai de bine.

Pr. Titus Sas
Departamentul pentru Familie şi Viaţă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site utilizează cookie-uri. Pentru a asigura buna funcţionare, pentru a îmbunătăţi utilizarea şi funcţionalitatea acestuia, pentru a personaliza conţinutul şi anunţurile, şi pentru a analiza traficul, asemenea majorităţii site-urilor, folosim cookie-uri. Dacă nu sunteți de acord, unele funcționalități s-ar putea să fie indisponibile. Puteţi oricând să vă schimbaţi sau să vă retrageţi consimţământul. Aflați mai multe detalii aici.
Accept
Nu accept