Continuăm periplul nostru prin lumea plină de surprize şi de necunoscut a vieţii de cuplu. Bătrânii spuneau că doi parteneri ajung să se cunoască după ce „ling împreună un drob de sare”, respectiv după o perioadă însemnată de timp. Că e sau nu aşa, doar viaţa ne-o poate demonstra. Cert este că avem nevoie de cunoaştere, iubire, creştere împreună, pentru a putea vorbi de un cuplu reuşit, bine închegat, de fapt de o singură entitate, „un singur trup”.
Închegat într-un timp mai lung sau mai scurt, binecuvântat de Dumnezeu prin Sacramentul Căsătoriei, noul cuplu îşi începe viaţa adevărată. Nu e uşor să trăiesti alături de cineva, mai ales când ai fost obişnuit să te ocupi de tine însuţi / însăţi, să dormi singur în pat, să ai propriile tabieturi, orare de somn, filme favorite, etc. Distracţia abia acum începe, însă merită orice efort pentru a face cuplul să crească.
Sunt multe aspecte de analizat şi discutat:: înţelegerea diferenţelor dintre bărbaţi şi femei, comunicarea, transparenţa, spiritul de sacrificiu, altruismul, intimitatea, asumarea responsabilităţilor şi împărţirea lor, etc. O să încercăm să le luăm pe rând, să vedem fiecare „cu ce se mănâncă”. De data aceasta ne vom concentra mai ales asupra elementelor negative (dureros de des întâlnite în viaţa de cuplu), pentru a învăţa de la alţii şi ne strădui să le evităm, respectând astfel Porunca şi dorinţa Domnului de a creşte împreună şi a trăi fericiţi. Nu e vorba de teorie sterilă, de citate din lucrări docte, e vorba de experienţă personală (multă, puţină, Domnul ştie), mai ales de cea a confesionalului şi a îndrumării spirituale.
Primul şi cel mai important element în creşterea cuplului este comunicarea, necesară la toate nivelele şi în toate aspectele vieţii în doi. Cuplul stă la baza muntelui şi se pregăteşte de ascensiune spre vârf, spre împlinirea plenară, prin urmare iubirea, cea care dă energia acestui urcuş, trebuie combinată cu comunicarea, cu împărtăşirea ideilor, cu sfatul, cu spiritul de echipă. Fără comunicare, cuplul îşi pierde busola, nu reuşeşte să se transforme într-o singură entitate, nu reuşeşte să crească, să urce spre vârf.
Dacă în perioada de curtare, de împrietenire, comunicarea funcţiona normal, partenerii reuşind să-şi transmită planuri, idealuri, dorinţe, aşteptări, etc., pe măsură ce intervine rutina dialogul începe să scadă calitativ şi cantitativ. Cauze sunt multiple, la fel problemele care decurg din lipsa comunicării în cuplu.
De la bun început trebuie să ţinem cont de particularităţile psihice ale bărbatului şi ale femeii, atât de diferiţi din toate punctele de vedere. Dr. John Gray, în celebrul său studiu „Bărbaţii sunt de pe Marte, femeile de pe Venus” sublinia tocmai acest lucru.
Femeia aşteaptă să fie intuită, ar vrea ca partenerul să-i ghicească intenţiile, să-i citească gândurile. Şi iată o primă problemă care se naşte tocmai datorită acestei diferenţe de percepţie. Bărbatul nu este intuitiv la acest nivel (uneori nici nu are chef să facă acest lucru). Dacă vrei ceva de la un bărbat, trebuie să-i spui foarte clar. Fără prea multe explicaţii şi detalii (altfel se simte jignit de lipsa de încredere în capacităţile sale intelectuale). Aşa că femeia aşteaptă o floare, crezând că partenerul ştie acest lucru, iar el vine acasă cu un kilogram de şuncă, sperând ca soţia să se bucure, ca şi aşa frigiderul era gol.
Dialogul în sine, nevoia de comunicare, sunt percepute în mod teribil de diferit. Femeia are nevoie de refulare, de eliberare, mai ales atunci când au apărut unele probleme. De aceea simte nevoia să vorbească, să plângă uneori, dar mai ales să găsească pe cineva dispus să o asculte, să-i ofere un umăr pe care să plângă. Bărbatul muncit de gânduri bea o bere, iese în faţa blocului şi face ordine în maşină, se uită la un meci de fotbal şi gata, a terminat cu tensiunea. Dacă ar înţelege soţul cât de important e să tacă şi să-şi asculte consoarta, fără a o întrerupe, fără a strâmba din nas? Dacă ar înţelege că femeia mai izbucneşte în plâns chiar şi fără un motiv anume, chiar şi fără ca el să fie neapărat de vină? Dacă şi soţia ar înţelege că bărbatul, atunci când are probleme, nu simte nevoia să le discute, nu din cauză că ar fi insensibil şi nu ar dori să împărtăşească, ci pur şi simplu pentru că aşa simte el? Ar fi mult mai puţine certuri, mult mai puţină tensiune în cuplu, ar fi doar lapte şi miere. Haideţi să vedem un exemplu de care ar trebui să ne ferim, exemplu dureros de des întâlnit.
E duminică seara, soţul şi-a luat doza de bere pusă din bună vreme la rece, s-a aşezat liniştit în fotoliu şi aşteaptă cu înfrigurare începutul meciului (la nevoie puteţi schimba dumneavoastră datele problemei). Se anunţă echipele, se cântă imnul (dacă e meci internaţional), omul nostru se gândeşte la scheme, scoruri, etc., când se petrece inevitabilul: soţia are chef de poveşti. O soţie „insensibilă”, care nu ştie că el a aşteptat meciul de câteva zile, care a avut toată ziua la dispoziţie să-l bată la cap, să-i „mănânce nervii” şi tocmai acum şi-a găsit să-i strice liniştea! Şi el are probleme, şi el ar spune una alta, dar nu vrea să o plictisească cu chestii mărunte. Şi simte cum treptat jucătorii de pe ecran se pierd în ceaţă, tensiunea arterială creşte, pe limbă i se opresc fel de fel de epitete la adresa consoartei … Dacă ar şti bietul nostru prieten că soţia vrea doar să se golească de tensiune, de stres, de grijile zilei de mâine, vrea doar să deschidă supapa pentru câteva momente. S-au scumpit alimentele, copiii nu-şi fac temele, s-a stricat fierul de călcat, plus alte numeroase probleme, care o apasă şi o neliniştesc, au nevoie de rezolvare.
Evident că nici pentru soţie gândurile nu sunt mai puţin maligne. Între insensibilitatea unui soţ căruia i-a făcut toate plăcerile, care e spălat, călcat, bine hrănit, şi un meci lipsit de importanţă în comparaţie cu ceea ce are ea de spus e un spectru larg de idei care îi trec prin minte.
În condiţiile acestea, cum să creşti? Poate la nivel de nervi, de tensiune, pentru că nu pot să apară elemente benefice. Şi iată cum se explică situaţii atât de des întâlnite când parteneri căsătoriţi de 25-30 de ani nu mai au nimic sa-şi spună, nu mai simt nimic unul pentru altul, şi preferă să se despartă pentru a încerca să-şi refacă viaţa.
O primă concluzie: comunicaţi unul cu altul dragii mei! Aflaţi ce-l doare pe celălalt, renunţaţi la propriile inresese măcar cinci minute pentru a discuta, a aplana, a face nişte planuri. Cu cine să te sfătuieşti dacă nu cu soţul / soţia? Cu cine să iei decizii dacă nu cu cel implicat în mod direct?
Un element negativ teribil de nociv este muţenia, sau, cu alte cuvinte, lipsa dorinţei de a mai comunica. E necesar să ne ferim de el precum cel rău se fereşte de tămâie, însă, din păcate, nu avem întotdeauna prezenţa de spirit, înţelepciunea de a o face.
Muţenia se instalează după luni sau ani de lipsă de comunicare, după eşecuri în a stabili un dialog constructiv, după frustrări nelimitate cauzate de lipsa de interactivitate. Soţul, sau cel mai des soţia, se satură să tot încerce să dialogheze. Motivele sunt diverse, plecând de la lipsa de înţelegere la lipsa de chef/dispoziţie de a discuta, de la lipsa timpului dedicat dialogului la lipsa momentului oportun pentru o discuţie creativă. Şi atunci abandonez, „pun puşca jos”, pentru că nu mai are rost să insist, pentru că celălalt se supără când abordez un subiect, pentru că şi aşa nu mai are rost să încerc de vreme ce partenerul nu reacţionează nicicum. Muţenia e un semn al alterării relaţiei, care, în loc să crească a aluinecat pe o pantă descendentă. Nevindecată în timp util, lipsa comiunicării duce la fisuri sau chiar rupturi iremediabile pentru pereche.
Dragi prieteni, cuplul creşte cunoscându-se reciproc, anticipând dorinţele şi gândurile, dar mai ales comunicând. Îmi înţeleg partenerul, ştiu cum „funcţionează” (dacă nu ştiu, întreb), ştiu la ce să mă aştept în diferite situaţii, şi acţionez ca atare. De aceea vorbeam de sacrificii, de renunţare la tabieturi, la lucrurile minore care pot fi importante pentru individ dar negative pentru cuplu.
În sprijinul comunicării vine transparenţa, deschiderea totală dintre parteneri. Dacă pănă la căsătorie mai existau momente de pudibonderie, de jenă, acum e necesară o comunicare totală. De ce? Păi tocmai din dorinţa de a fi mai bine înţeleşi şi a înţelege pe celălalt, din nevoia de a nu lăsa în suspensie anumite aspecte ale vieţii în doi.
Acum nu mai e cazul să ne jenăm să-l rugăm ceva pe celălalt, fie că vorba de a strânge nişte ciorapi murdari aruncaţi lângă pat fie că s-a umplut lada de gunoi şi cineva trebuie să facă un drum până la ghenă. Lipsa transparenţei duce la lipsa unei comunicări depline, şi mai departe la alte probleme de cuplu. Deschiderea de care vorbeam trebuie să se manifeste plenar, la toate nivelele, de la cel al curăţeniei la cel al intimităţii, de la „separarea puterii în stat” până la cel al deciziilor privind educarea copiilor.
Şi iată că ajungem la o nouă problemă ivită la nivelul comunicării: atenţia, sau mai bine zis lipsa atenţiei la discursul celuilalt. E o acuză gravă atât de des adusă mai ales nouă, bărbaţilor. „Păi eu vorbesc cu tine şi tu te întorci pe partea cealaltă? Adică e mai important filmul plin de violenţă la care te uiţi decât problemele copiilor noştri? Cinci minute ţi-am cerut şi nici atât nu poţi să-mi oferi!”. Soţia simte că vorbeşte cu pereţii, că soţul nu-i dă importanţă, nici ei şi nici problemelor ei. Simte că soţul nu o ascultă, nu-i dă atenţie, şi, evident, primul gând este cel al plăţii cu acceaşi monedă. „Nu-i nimic, o să mai vrei tu grătare şi papanaşi, vedem noi cine-i fraieră să-ţi gătească”. Sau, mai rău, o lovitură sub centură: „Mai vii tu cu romantisme ieftine că ai chef de giugiuleală!”
E absolut obligatoriu să fim atenţi la celălalt, nu doar din cauza respectului pe care-l datorăm reciproc, ci mai ales din iubirea care stă la baza relaţiei. Atenţia, unită cu transparenţa, cu puţină intuiţie, vor duce la o mai bună comunicare şi implicit la o viaţă de cuplu mult mai bună.
Memoria reprezintă elementul foarte des adus în discuţie într-un cuplu. Sau mai bine zis uitarea, atât de blamată, din nou de către consoartele noastre. „Mi-ai promis una sau alta, ai uitat deja? Mi-ai promis că ajungi mai repede acasă, să ieşi în parc cu ăla micu’. I-ai promis mamei că o duci la dentist cu maşina, că e bătrână, ce vrei, să ia troleul?” Spectrul de acuze este extrem de vast şi se repetă obsesiv la fiecare discuţie în contradictoriu.
Bărbatul e acuzat că are o memorie de scurtă durată, că face anumite promisiuni pe care omite să le mai respecte. Sau, cum spunea un coleg preot, bărbatul „pricepe greu şi uită repede ce-şi doreşte soţia”. Atenţie mare şi la acest aspect, dragi prieteni. Lucururile bune se construiesc cu mare greutate, şi e atât de uşor să superi, să nemulţumeşti. Nu uitaţi ce aţi promis, nu ezitaţi să vă reîmprospătaţi memoria, dacă e cazul. Ascultaţi cu atenţie doleanţele celuilalt, întipăriţi-le bine în minte, pentru a putea fi întotdeauna la înălţime.
Şi o nouă concluzie, de final: chiar dacă apar nemulţumiri, dacă apar discuţii tensionate, nu uitaţi să vă împăcaţi cât mai repede, „să nu apună soarele peste cearta voastră”. Ne-am înhămat la acelaşi jug, e necesar să facem tot posibilul ca lucrurile să funcţioneze la parametri optimi.
Cam atât pentru acest număr al revistei, spaţiul dedicat familiei fiind limitat la aceste două pagini. Dacă mai aveţi răbdare o lună, veţi citi partea a doua a acestui articol, în care ne vom opri asupra relaţiilor cu cei din jur ca factor constructiv sau distructiv al cuplului. Şi, evident, asupra elementelor de intimitate efectivă.
Pr. Titus Sas
Departamentul pentru Familie şi Viaţă