Totul se plăteşte (II)

Vorbeam într-un articol anterior despre faptul că orice păcat, orice greşeală, lasă în urmă efecte teribile pentru noi, pe care trebuie să le plătim într-o formă sau alta, datorită cărora suferinţa continuă să se facă simţită în sufletul celui / celei care a călcat Legea. Există urmări morale, pe care le sesizăm din slăbiciunea cu care facem binele, din fragilitatea hotărârilor noastre de îndreptare, luate foarte uşor însă niciodată duse la îndeplinire, din sentimentul de culpabilitate inerent comiterii păcatului, şi există „efecte secundare” fizice şi psihice pe care trebuie să le asumăm, să le anticipăm, şi, în fond, să le suferim mai departe.

În lucrarea sa Questioni di vita & di morte. 10 Interviste, filosoful italian Tommaso Scandroglio subliniază un aspect bizar al lumii moderne: e din ce în ce mai întâlnită teoria, stranie de altfel, conform căreia cine nu crede nu e obligat să respecte normele morale, pentru că acestea sunt inteligibile doar în lumina credinţei.

Din punct de vedere al temei noastre, acest principiu e infirmat de simpla experienţă a fiecăruia. Nu trebuie să fii creştin, sau credincios, ca să înţelegi că transgresarea normelor morale e urmată de plată, că acţiunile noastre sunt cauza unor efecte pe care le resimţim şi de care nu avem cum să ne ferim. Sau, folosind un titlu de film actual, „După faptă şi răsplată”.

Vorbeam mai deunăzi cu un fost profesor de-al meu din Seminar, care-mi spunea: „interesant articol (vorbind de precedentul), de unde te inspiri?”. Din păcate mă inspir din pura realitate, din experienţa de confesional, din suferinţele noastre, ale tuturor, care, fie credem, fie nu, trebuie să plătim pentru greşelile noastre.

Pornografia, „porneia graphe” (dacă mă mai ajută memoria de la cursurile de limba greacă de acum 10 ani) – prezentarea desfrâului – constituie una dintre marile probleme actuale, fiind răspândită peste tot, extrem de atractivă, fructificând curiozitatea malignă a omului, profitând de aplecarea spre rău, de dorinţa de plăcere fizică a omului, renunţând la orice idee de sacralitate şi decenţă. Cei care aţi vizitat Parisul vă amintiţi de adevărata industrie pornografică prezentă în Place Pigalle şi pe străzile înconjurătoare, la o aruncătură de băţ de celebra bazilică Sacre Coeur (ca să nu mai spunem că s-a deschis un „sex shop” la câţiva metri de Catedrala „Schimbarea la Faţă” din Cluj – Napoca).

Exacerbarea relaţiilor sexuale, anatomic prezentate, desacralizează actul intim. Bărbatul îşi lasă părinţii şi se lipeşte de femeia sa, devenind un singur trup. Vorbim aici de caracterul fuzional al actului intim, caracterul unitiv, dar care se numeşte intim tocmai pentru că presupune intimitate. Nu ştiu câţi dintre noi ar fi dispuşi să fie priviţi în acele momente de o terţă persoană, sau mai multe. Pornografia vine să dărâme această intimitate, lovind în ideea de monogamie, de asumare a responsabilităţilor, de seriozitate, de pudoare.

Vorbea Isus în Evanghelii, în mai multe rânduri, despre ochiul nostru care luminează tot trupul, evident, în funcţie de ceea ce priveşte,  de ceea ce permite să intre prin „luminătorul trupului”. Gândiţi-vă la o persoană care-şi „cultivă” privirea cu materiale vulgare. Oare ce culoare are sufletul său, oare cum va creşte „planta” udată cu toxine? Cum se mai roagă o astfel de persoană, ştiind că trebuie să facă faţă unor flash-back-uri carnale, experimentând gândurile murdare care-l asaltează în cele mai neaşteptate momente? Ce posibilităţi de a medita mai are, când e obişnuit doar cu reveriile sexuale? Întrebări la care vă las pe Dumneavoastră să răspundeţi.

O altă plată a acestui păcat, manifestat în mod concret prin dorinţa de a imita ceea ce se vede pe ecran, o constituie suferinţa partenerului supus la fel şi fel de „minuni”, care deşi nu doreşte acest lucru, trebuie să se supună presiunii unui partener cu o imaginaţie bogată, hrănită evident cu pornografie. La fel de dureroase sunt şi frustrările „consumatorului”, care, într-un final, înţelege că nu poate presta tot ceea ce vede. Şi, din păcate, imaginile înmagazinate cu atâta uşurinţă, se şterg enorm de greu. La fel şi mentalitatea libertină, depravată, cu care consumatorul de pornografie s-a obişnuit deja. Plata? Vine, fără nici o problemă.

Educaţie sexuală eronată va avea, la rândul său, efecte secundare. Vorbeam şi în articolul precedent de o mentalitate bizară care presupune că fiecare persoană poate fi o „victimă” a unor dorinţe dezordonate. Ce relaţie stabilă, solidă, de cuplu mai poţi avea când crezi că toate femeile sunt „uşoare”, că actul intim durează ore şi zile la rând, că nu există riscul contactării unor boli cu transmitere sexuală, şi aşa mai departe? O persoană care s-a educat de la televizor sau din reviste va avea enorm de suferit, şi, din păcate, vor suferi şi cei din jur.

Atenţie mare la conţinutul emisiunilor la care au acces copiii. Din această cauză vor plăti părinţii pentru lipsa lor de grijă, de atenţie. Mulţi cred că pentru a avea linişte în casă, pentru a putea lucra sau citi, e normal să-şi lase copiii la televizor, fără a mai sta să-i supravegheze.

Din păcate se vinde cel mai bine ceea ce are de a face cu sexul, aşa că toate „vedetele” îşi dau cu părerea, ne oferă sfaturi, ne prezintă moda mai mult dezbrăcată decât îmbrăcată. Filme, emisiuni, muzică, reclame, totul oferă cantităţi enorme de sexualitate exacerbată, care face mult rău. Mai zilele trecute, fiul meu de 5 ani jumate îmi fredona o melodie în mare vogă: „ne iubim cum vezi numai în filme”. Habar nu are ce spune, dar înregistrează mesajul şi-l repetă cu multă uşurinţă. Si Doamne cât de repede înmagazinează lucrurile rele la această vârstă, de la muzică la „perlele” auzite la grădiniţă.

Care e pericolul? Obişnuirea, chiar şi inconştientă, cu o libertate prost înţeleasă, cu lipsa bunului simţ, a pudorii. Poate că pe moment nu percepem aspectele maligne, însă urmările se vor vedea în timp. Aici e răutatea rafinată a păcatului, a încălcării legii: te joci cu focul, iar de ars te arzi mult mai târziu.

Un copil pentru care sexualitatea e ceva obişnuit (şi nu vorbim neapărat de consum de pornografie în sensul strict al cuvântului, ci de discuţii, muzică, reclame dezbrăcate, etc.) va avea cu siguranţă dificultăţi în a fi sobru, a avea momente de pudoare, a vedea sănătos lucrurile, a avea respect pentru persoanele de sex opus, atât de des dezumanizate la TV.

Şi un ultim element cu bătaie lungă: dragi părinţi, atenţie la limbaj! Nu sunteţi singuri în casă, iar exemplele rele se înregistrează rapid. Copilul reproduce cu multă uşurinţă cuvintele mai „buruienoase”, fie auzindu-şi părinţii în momente mai tensionate, fie în maşină (şi traficul nebun nu ne ajută de loc în acest sens), fie auzind „băieţii” de la bloc. Şi de plătit plătim cu toţii, fie noi ca părinţi, puşi în situaţii penibile când ne e mai drag, fie copiii care vor creşte cu aceste obişnuinţe şi se vor trezi că dau cu bota în baltă în medii şi situaţii care presupun evitarea unor astfel de manifestări.

Schimbăm registrul şi ne oprim puţin asupra Fertilizării in Vitro (FIV), o practică modernă în care ne jucăm de-a Dumnezeu pentru a crea copii în eprubetă. Cu toată consideraţia şi respectul pentru suferinţele cuplurilor sterile, nu cred că e cazul să „achiziţionăm” kit-uri de producere a unui junior.

Deşi Biserica s-a pronunţat adesea vis-a-vis de această practică (spre exemplu „Donum Vitae”), oamenii aleg imposibilul şi suferinţa. Se foloseşte material genetic care poate proveni de la un terţ, sunt produşi mai mulţi embrioni decât e necesar, după implantare unii sunt eliminaţi (tot avort se cheamă), plus că, mai oribil, unii sunt păstraţi în congelator pentru inseminări ulterioare sau chiar pentru studii. Nimic din ceea ce este sau era natural nu se mai păstrează. Efecte? Suferinţe multiple pentru cei care încearcă de ani de zile să devină părinţi şi care nu reuşesc acest lucru, cheltuieli enorme, frustrări, durere. Plus o mentalitate conform căreia totul este posibil şi permis, o mentalitate în care smerenia nu mai are loc, în care umilinţa ce recunoaşte că suntem simple creaturi dependente de Dumnezeu nu mai există de mult.

Ce să mai vorbim despre copiii congelaţi şi uitaţi într-un recipient cu azot lichid. Nu e glumă, e realitatea macabră a FIV. Copiii ce vor ajunge la gunoi, disecaţi, analizaţi, etc. La acest nivel, imaginaţia omului nu cunoaşte limite.

Şi nu în ultimul rând suferinţa copilului născut în urma FIV, care după ani de zile află că e rezultatul unor inginerii, unor manipulări artificiale. Pe vremea copilăriei mele, una dintre jignirile comune era să-i adresezi cuiva titlul de „primul copil din lume născut în eprubetă”. Trecând peste o remarcă căzută în desuetudine, o astfel de realitate va produce suferinţe pentru toţi.  Un alt păcat al cărnii e cel al prostituţiei, „cea mai veche meserie din lume” cum în mod cosmetizat ne-o prezintă mass-media. Îţi vinzi trupul pentru plăceri josnice, fiind dispus / ă la orice, fără limite, jenă, bun simţ, etc. Păcatul e păcat, iar urmările sunt teribile.

Ce viitor poate avea o fiinţă moartă sufleteşte? Asta spun psihologii despre femeile care se prostituează – sunt moarte interior, altfel nu ar fi capabile de această activitate (apreciată de altfel chiar şi de mediul politic, cel care doreşte legiferarea sa). Ce destin are o persoană pentru care nu mai există ziua de mâine, pentru care „totul trece prin stomac”, pentru care întreaga existenţă se reduce la a te naşte, a te reproduce şi apoi a muri. E destinul unui animal fără nici un orizont.

Şi aici e valabil al doilea principiu pe care l-am enunţat înainte: nu suferă doar persoana în cauză, ci şi cei dragi. Ce vor spune copiii când vor afla că mama lor a fost sau este „profesionistă a plăcerii”? Acest lucru funcţionează şi pentru persoanele care cu mândrie îşi etalează activitatea bogată ca „actori” în pelicule pornografice (actori? se întoarce Gheorghe Dinică în mormânt când aude aşa ceva!).

Destul cu păcatele şi plata lor. Sper că nu mai există dubii pentru nimeni că plata păcatului e moartea şi suferinţa.

Nu reuşim să terminăm nici în acest număr discuţia noastră. O lăsam pentru un număr viitor, când vom analiza în detaliu două păcate extrem de mari: avortul şi adulterul. Vedem atunci care sunt efectele şi plăţile ce urmează a fi achitate.

Şi, după atâtea efecte secundare şi suferinţe, chiar e bine venită urarea „să auzim numai de bine”.

Pr. Titus Sas
Departamentul pentru Familie şi Viaţă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site utilizează cookie-uri. Pentru a asigura buna funcţionare, pentru a îmbunătăţi utilizarea şi funcţionalitatea acestuia, pentru a personaliza conţinutul şi anunţurile, şi pentru a analiza traficul, asemenea majorităţii site-urilor, folosim cookie-uri. Dacă nu sunteți de acord, unele funcționalități s-ar putea să fie indisponibile. Puteţi oricând să vă schimbaţi sau să vă retrageţi consimţământul. Aflați mai multe detalii aici.
Accept
Nu accept