Totul se plăteşte (III)

Ne apropiem de finalul periplului nostru prin lumea întunecoasă a consecinţelor păcatului, a neplăcerilor cauzate de acţiunile noastre negative şi ne oprim acum asupra a două dintre păcatele cele mai întunecate şi mai pline de suferinţe pentru toată lumea: avortul şi adulterul.

Una dintre cele mai mari crime pe care omul lipsit de raţiune şi sentimente o comite este avortul, respectiv suprimarea voită a vieţii unui copil nenăscut, lipsit de posibilitatea de a se apăra, aflat în evoluţie sub inima mamei care teoretic, dacă nu şi practic, are datoria de a-l iubi şi a aştepta cu nerăbdare momentul primei întâlniri. Citeam o propunere de rugăciune pentru ianuarie 2010, în care suntem invitaţi să oferim o Novenă de Liturghii pentru copiii nenăscuţi, care mi-a adus în faţa ochilor un detaliu şocant: în ultimii 50 de ani s-au făcut în lume, peste un miliard de avorturi!!! Vorbim aici doar de avortul chirurgical (efectuat de medic), fără a se adăuga la calcul numărul enorm de copii ucişi de avortul chimic produs de pilula „contraceptivă”, sterilet, implanturi hormonale, pilula de a doua zi, RU486 etc. Atenţie din nou, pentru toate doamnele şi domnişoarele emancipate, de altfel bune creştine (?!) care cred că Biserica e demodata şi că pot alege contracepţia chimică şi mecanică pentru a se feri de o nouă sarcină!

Nota bene: principiul lui Machiavelli, conform căruia scopul scuză mijloacele, nu funcţionează în viaţa spirituală. Nu poţi ajunge la un scop bun pornind de la mijloace rele, negative. Nu-ţi poţi salva bunul renume folosindu-te de minciună, la fel cum nu poţi limita numărul de naşteri recurgând la avort. Şi, din păcate pentru „bunii catolici” care îl acceptă, nici principiul răului mai mic nu funcţionează – se marşează pe ideea că dintre două rele alegem răul mai mic. De exemplu, cum îmi sugera o persoană cu o vastă pregătire teologică, spre marea mea surprindere, „decât avort, mai bine contracepţie”. Ar trebui insistat pe scrierile sfântului Paul care explică foarte bine aceste lucruri.

Consecinţele sufleteşti sunt teribile pentru mama care a renunţat voit la copilul „alcătuit atât de minunat în pântecul ei”, cum spune psalmistul. Desigur că a existat o presiune enormă, sigur că tatăl, familia, sistemul medical, societatea, vecinii, etc. au avut un rol covârşitor în luarea acestei decizii.

Fac aici o paranteză pentru a sublinia un aspect absolut şocant. Am întâlnit, din păcate (şi am repetat cam mult aceste două cuvinte) persoane care ţin mai mult la părerea vecinilor, la ceea ce spune Xsuleasca de la doi, decât la binele propriilor fiice. Decât să se facă de ruşine în faţa vecinelor pentru că a apărut o sarcină nedorită, deci un copil fără tată, mai bine îşi îndeamnă fiica să meargă la medic şi să scape de „problemă”. Bizar, teribil, fără cuvinte… Sau mame moderne care în loc să-şi educe fetele la castitate, la adevăratele valori, le iau de mânuţă şi le duc la cabinetele de planning familial pentru a le fi administrate contraceptive orale, că deh, fata e tânără, zurlie, să nu cumva să rămână urme. Şi ne mai mirăm că trăim într-o lume debusolată, că bătrânii nu mai sunt respectaţi, că viaţa nu mai e considerată sacră, ş.a.m.d. (asta ca să mai îngroşăm lista cu consecinţe nefaste ale păcatului).

Revenim la suferinţa sufletească pe care biata femeie trecută prin drama uciderii propriului copil trebuie să o asume. Nu o va împărţi cu nimeni, şi, teribil de adevărat, o va afecta până la mormânt. Sentimentul de vinovăţie, greutatea păcatului, golul sufletesc şi trupesc, toate acestea vor fi înrădăcinate profund în sufletul femeii. Deşi contestat de promotorii falsei libertăţi, Sindromul Post-Avort există, e teribil de dureros, însă cu ajutorul lui Dumnezeu poate fi depăşit. Primul pas e cel al iertării obţinute din partea copilului (împăcarea cu cel a cărei posibilitate de existenţă a fost negată), apoi acceptarea situaţiei şi oferirea propriei iertări (mă iert pe mine însămi de ceea ce am făcut), pentru ca să poată primi şi accepta apoi pe deplin iertarea lui Dumnezeu. Problema majoră nu e că Domnul nu iartă (el iartă totul şi orice), ci că vina, culpabilitatea extraordinară împiedică persoana să se lase iertată, să accepte împăcarea cu Dumnezeu, să se simtă din nou iubită, creatură preţioasă a Tatălui plin de îndurare.

Urmările emoţionale sunt la fel de crunte. Durerea aniversării („acum copilul meu ar fi avut 7 ani…”), durerea unui râset de copil în parc („aşa ar fi râs şi copilul meu…”), durerea despărţirii (de obicei relaţia se încheie, partenerul fiind cel care dă bir cu fugiţii), etc. sunt răni adânci care întristează faţa şi inima femeilor care au făcut o alegere atât de greşită.

Nu putem neglija consecinţele fizice ale unui avort. Mass-media se fereşte să prezintă astfel de tematici, însă mai apar din greşeală şi referiri la persoane care au trecut prin mai multe avorturi şi au avut de suferit enorm la nivel fizic, mai ales prin faptul că nu au mai reuşit să aibă urmaşi. Nefiind medic, nu voi insista pe anumite sechele de natură fiziologică, însă trebuie subliniată cea mai dureroasă consecinţă – sterilitatea.

Vorbea Pam Stenzel (cea de la a cărei idee am plecat în demersul nostru) într-o prelegere a sa tocmai despre această urmare fizică a avortului. O menţiona pe o tânără de 14 ani, rămasă însărcinată, care a decis să renunţe la copil când puiul de om avea deja câteva luni bune. Şi cum la americani avortul e permis până în luna a noua („mulţumim” pentru asta şi „măritului” preşedinte Barack Obama, proaspăt laureat al Premiului Nobel pentru pace!?), medicii au început procedura de hăcuire a bietului prunc nevinovat. Numai că au intrat prea adânc cu chiureta, perforând uterul şi trăgând afara o porţiune de loc neglijabilă din intestinul gros al fetei. Ce a urmat? Multă suferinţă, medicamente, spitalizare, şi, în final, histerectomie totală. La 14 ani i-a fost răpită întreaga feminitate, şi fata aceasta nu va mai putea avea în veci copii. Ce va spune viitorul soţ? Cum va trăi ea o sterilitate permanentă, provocată de o prostie? Greu de spus, dar cel mai probabil prin lacrimi amare şi suferinţă. E cumva Dumnezeu de vină? A vrut El să se întâmple aşa ceva? În nici un caz. Însă pentru păcat plăteşti fără doar şi poate. Cauză şi efecte…

Ultimul păcat asupra căruia ne vom orienta în acest articol este cel al egoismului pur, al pornirilor animalice nestăvilite: adulterul. Zică cine ce o vrea, nu există alte justificări în mintea celui sau celei care calcă strâmb decât purul libido, pura şi exagerata dorinţă de a-şi satisface pornirile sexuale.

La nivelul relaţiei de cuplu, adulterul constituie cea mai gravă lovitură dată iubirii conjugale, promisiunilor de fidelitate şi respect, şi jurămintelor de iubire veşnică. Intervenţia unui terţ în cadrul cuplului cauzează multă suferinţă pentru toată lumea, inclusiv pentru copiii care nu sunt luaţi în seamă, consideraţi a fi prea mici sau incapabili să înţeleagă atât cauza cât şi efectele. Oricum s-ar încheia această situaţie de criză, prin ascunderea adevărului şi încercarea refacerii relaţiei ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, sau prin dezvăluirea situaţiei, care conduce la două posibile rezultate – dregerea „busuiocului” şi refacerea relaţiei sau divorţul – suferinţa este teribilă.

Pentru cei care „alunecă” există multe cauze „întemeiate” care îi împing la adulter. Un partener insensibil la dorinţele sale, un partener violent verbal şi fizic, care efectiv îl scârbeşte şi îl face să caute posibile momente de tandreţe, de linişte şi pace în braţele altcuiva, dorinţa de a experimenta ceva nou, dorinţa de a avea măcar temporar un partener cu care să experimenteze ceva nou, iată doar câteva exemple de „cauze” ce justifică în mintea partenerului adulterin această gafă enormă.

Pentru cei obişnuiţi cu o viaţă sexuală activă, trăită şi înainte de căsătorie, a comite adulterul nu e mare scofală. Spuneam şi cu altă ocazie, pentru ei nu e o problemă, în fond tot la partenerul cu care s-au căsătorit se vor întoarce. Promiscuitatea dobândită anterior va atenua orice urmă de regret şi totul va fi reluat ca şi cum nimic nu s-a întâmplat.

Adulterul ca sursă de adrenalină poate constitui, la rândul său, o altă ispită irezistibilă. Sunt căsătorit / căsătorită, am copiii, am tot ce îmi trebuie  dar îmi permit să flirtez cu necunoscutul şi să muşc din fructul oprit. Evident, nu există justificare raţională, totul bazându-se doar pe pulsiunile unei sexualităţi nestăvilite, care nu a fost ţinută în frâu aşa cum era firesc.

Cine suferă cu adevărat? Evident cel sau cea care se „bucură” de o „pereche de coarne de cerb lopătar”. Cum îţi mai poţi privi în ochi soţul sau soţia după ce tocmai ai aflat că a avut una sau mai multe aventuri? Cum mai poţi dormi sub aceeaşi plapumă? Aici intervine trăirea creştină, asumarea crucii şi a suferinţelor de care evident nu aveai nevoie, intervine iertarea sinceră şi dorinţa de a reface o căsnicie care altfel ţi se scurge printre degete.

Să ne ferească Domnul de astfel de experienţe şi suferinţe care nu pot fi descrise în cuvinte. Am avut, din păcate, ocazia să discut cu foarte multe persoane care au suferit din cauza infidelităţii partenerilor. Bărbaţi sau femei, cu lacrimi în ochi, au venit să mă întrebe ce să facă. Au venit spăşiţi şi cei care au greşit, mai puţini decât ceilalţi, evident. Cum să consolezi o persoană tânără, cu prunci aşteptând-o acasă, care abia mai vede drumul de lacrimile care-i îneacă ochii pentru că soţul iubit s-a refugiat în braţele altei femei? Cum să mângâi o persoană care e dispusă să-şi ierte partenerul, dar care e anunţată sec că va fi şi părăsită definitiv? Ceea ce la om e cu neputinţă, e cu siguranţă posibil la Dumnezeu. Aşa că dragii mei, printre rugăciunile voastre, puneţi un cuvânt şi pentru întoarcerea păcătoşilor, pentru familiile dezbinate, pentru cuplurile cu probleme.

Sper că acest scurt ciclu de articole a reuşit să lumineze minţile tuturor. Dorinţa mea nu a fost aceea de a sublinia păcatul, de vreme ce toată lumea ştie că greşim, că transgresăm Legea. Am vrut să fie clar pentru toţi că păcatul are ca efect multă suferinţă, multe consecinţe nefaste, nu doar la nivel moral, ci mai ales la nivel relaţional, sentimental, fizic, etc.

Să dea bunul Dumnezeu să ne dorim cu adevărat o îmbunătăţire a vieţii spirituale, o accedere mai pronunţată spre Cel de Sus, care să ne permită mai multă detaşare de probleme, necazuri, ispite, să ne transforme în creştini mai buni, în „iesle” vii pentru Pruncul umil născut între noi pentru a ne împăca cu Tatăl Ceresc şi a ne redeschide Raiul.

Până anul viitor, să auzim numai de bine. Sau, cum spuneau romanii, PAX ET BONUM.

  Pr. Titus Sas
Departamentul pentru Familie şi Viaţă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site utilizează cookie-uri. Pentru a asigura buna funcţionare, pentru a îmbunătăţi utilizarea şi funcţionalitatea acestuia, pentru a personaliza conţinutul şi anunţurile, şi pentru a analiza traficul, asemenea majorităţii site-urilor, folosim cookie-uri. Dacă nu sunteți de acord, unele funcționalități s-ar putea să fie indisponibile. Puteţi oricând să vă schimbaţi sau să vă retrageţi consimţământul. Aflați mai multe detalii aici.
Accept
Nu accept