Categorie: Pastoraţia tinerilor

Publicat pe

„Ecclesia domestica” şi postul

În primul rând, practica pastorală mi-a demonstrat, fără urmă de dubiu, că foarte des nu ştim să postim, nu reuşim să intrăm în profunzime, cramponându-ne strict pe postul alimentar, fără a înţelege că postul nu e un scop în sine (o listă lungă de alimente la care am renunţat sau de fapte bune pe care le-am făcut) ci un mijloc de eliberare, purificare, care ne apropie de Dumnezeu.

În al doilea rând pentru că discutând cu tinerii am observat mari reticenţe faţă de post, motivate de faptul că e rezervat exclusiv celor în vârstă, care nu au altceva de făcut decât să se roage şi să postească, că cei tineri, având o viaţă activă, nu pot renunţa la proteine, glucide, lipide, etc. Din păcate pentru entuziasmul vârstei, se uită că anumite tipuri de „demoni„ (alcoolul, tutunul, lenea, minciuna, egoismul, hormonii, etc.) nu pot fi scoşi decât cu post şi rugăciune.

Continuă lectura „„Ecclesia domestica” şi postul”

Publicat pe

Paternitatea responsabilă

Paternitatea umană se actualizează în mod responsabil în cadrul matrimoniului – familiei.

Unul dintre scopurile fundamentale ale căsătoriei este acela al perpetuării speciei, pentru că iubirea conjugală este fecundă prin însăşi natura sa, actul conjugal având două semnificaţii: sens unitiv (dăruirea totală şi definitivă a soţilor) şi sens procreativ (darul vieţii pentru o nouă fiinţă umană).

Se revelează astfel în mod evident demnitatea fiinţei umane, chemată să trăiască bunătatea şi fecunditatea cu care a fost înzestrată de Dumnezeu, să colaboreze cu Creatorul, participând ca părinte (mamă sau tată) la opera creatoare a lui Dumnezeu. (Gaudium et spes, 50).

Noua fiinţă umană reprezintă fructul iubirii conjugale (dăruirea reciprocă, totală, definitivă şi exclusivă între soţ şi soţie), reflectând iubirea dintre cele trei Persoane Divine, iubire ce devine fecundă în actul creaţiei.

Continuă lectura „Paternitatea responsabilă”

Publicat pe

„…Creşteţi…” (4)

După câteva noţiuni atinse în articolul anterior – dăruirea, descoperirea reciprocă, castitatea, romantismul, preludiul – continuăm sondarea lumii extraordinare a sexualităţii umane ca expresie a iubirii adevărate şi ca liant al cuplului care s-a format deja sau încearcă să-şi găsească / regăsească identitatea.

Pentru mulţi creştini, prezenţa unor astfel de articole (alături de teme pur spirituale, de pelerinaje şi sfinţiri de biserici)  constituie un adevărat afront adus bunului simţ şi pudoarei. Bizar, pentru că adesea cei ruşinoşi ar dori ca aceste subiecte să fie discutate cât mai în detaliu. Biserica nu s-a ascuns niciodată, nici nu s-a ferit să spună adevărul, aşa cum a luat poziţie fermă, legitimă, cu argumente de forţă, împotriva avortului, contracepţiei, homosexualităţii, pornografiei, etc., deci nu o să o fac nici eu, cu atât mai mult cu cât puţini preoţi se focalizezază pe aceste discuţii.

Continuă lectura „„…Creşteţi…” (4)”

Publicat pe

„…Creşteţi…” (3)

La începuturile călătoriei noastre prin universul atât de complex al vieţii de familie vorbeam despre porunca Domnului de a creşte împreună. Ne-am oprit asupra comunicării, relaţiilor socio-umane, transparenţei, asumărilor responsabilităţilor, relaţiilor cu prietenii şi părinţii, etc. Ajungem, în sfârşit să ne oprim asupra unui subiect delicat, mai ales din pricina pudibonderiei noastre şi, adesea, a ignoranţei – intimitatea în cuplu.

Relaţia intimă are două urmări pe care oricine le cunoaşte şi le poate anticipa: plăcerea şi procreerea. Despre procreere, despre paternitatea responsabilă, vom vorbi într-un număr viitor. De data aceasta ne limităm asupra plăcerii, asupra creşterii la nivelul intimităţii, asupra caracterului unitiv al sexualităţii umane.

Continuă lectura „„…Creşteţi…” (3)”

Publicat pe

„…Creşteţi…” (2)

Căldura alternează cu ploile serioase, concediile încep şi se termină, iar noi ne vedem de problemele noastre zilnice, sau lunare, şi, prin urmare ne întoarcem, precum am promis, la elementele care afectează pozitiv sau negativ viaţa de cuplu. Sunt multe de prezentat, de dezbătut, dar, mai important, multe aspecte concrete care trebuie să fie evitate sau aplicate în viaţa cotidiană.

Un element de bază pentru un cuplu care vrea să se dezvolte cu adevărat este iertarea. Greşim cu toţii, mai mult sau mai puţin, intenţionat sau nu. E important să ne recunoaştem greşelile, să facem tot posibilul să le evităm în viitor, şi mai ales să cerem sau să oferim iertare. Vorbeam numărut trecut despre muţenie, iar lipsa iertării este o cauză a ei. A greşi e omeneşte, dar mai uman e să ierţi din toată inima, şi mai ales să uiţi. De multe ori iertăm, trecem peste ofense, peste greşelile celuilalt, însă nu reuşim să uităm. Şi când avem ocazia, scoatem din nou totul pe masă: „Mai ţii minte ca mi-ai promis că o să ieşi cu copiii şi de fapt ai plecat cu prietenii la meci / cu prietenele la salonul de cosmetică? Mai ţii minte ce acuze mi-a adus mama ta? Mi-ai promis că te laşi de fumat / băut? Mi-ai promis că nu mai foloseşti cuvinte jignitoare la adresa părinţilor mei!” Etc., etc., etc.

Continuă lectura „„…Creşteţi…” (2)”

Publicat pe

„…Creşteţi…” (1)

Continuăm periplul nostru prin lumea plină de surprize şi de necunoscut a vieţii de cuplu. Bătrânii spuneau că doi parteneri ajung să se cunoască după ce „ling împreună un drob de sare”, respectiv după o perioadă însemnată de timp. Că e sau nu aşa, doar viaţa ne-o poate demonstra. Cert este că avem nevoie de cunoaştere, iubire, creştere împreună, pentru a putea vorbi de un cuplu reuşit, bine închegat, de fapt de o singură entitate, „un singur trup”.

Închegat într-un timp mai lung sau mai scurt, binecuvântat de Dumnezeu prin Sacramentul Căsătoriei, noul cuplu îşi începe viaţa adevărată. Nu e uşor să trăiesti alături de cineva, mai ales când ai fost obişnuit să te ocupi de tine însuţi / însăţi, să dormi singur în pat, să ai propriile tabieturi, orare de somn, filme favorite, etc. Distracţia abia acum începe, însă merită orice efort pentru a face cuplul să crească.

Continuă lectura „„…Creşteţi…” (1)”

Publicat pe

„Dumnezeu i-a chemat…”

Vă propun, dragii mei, să ne oprim asupra celulei de bază a societăţii – familia, instituţie atât de lezată de mentalitatea modernă, de „trăirea clipei”, de lipsa de speranţă, de prognoză, de viitor. Pornim de la ceea ce Cartea Genezei ne oferă despre cuplul primordial, Adam şi Eva. „Dumnezeu i-a chemat, i-a binecuvântat şi le-a spus: Creşteţi, vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Gen. 1, 28 ).

„Dumnezeu i-a chemat”, elementul iniţial, cel care aduce din două zări diferite pe cei doi membri ai cuplului, e unul care dă mari bătăi de cap. Un moment de cotitură în cadrul a două destine, un moment venit să schimbe desfăşurarea individuală a unei vieţi, un moment care-i cheamă pe cei doi la împărtăşirea în comun a vieţii, cu toate aspectele ei, pozitive sau negative.

Continuă lectura „„Dumnezeu i-a chemat…””